Domeniul vast al psihologiei sexualității umane este
într-o permanentă relevare și schimbare, la fel ca și tendințele psiho-sociale
ale specie umane aflate în continuă evoluție.
Cu
fiecare individ ce are particularitățile sale, se pot ridica noi întrebări și
chestiuni problematice în fiecare arie a psihicului. Sexualitatea este oricum
un teren sensibil și extrem de divers, cu multe subiecte necunoscute, sau încă
nediscutate. Însă știința întotdeauna a incearcat să facă lumină și să traseze
indicatoare pentru a ne ghida în însoțirea solicitanților spre rezolvarea celor
mai sensibile și profunde probleme cu care se confruntă.
Dimensiunile
psiho-sexologiei: reproducția, placerea (hedonismul), și cea relațională,
identitatea sexuală, evoluția sexualității în etapele vieții, actul sexual în
sine, comportamentul sexual, disfuncțiile, variațiile, și patologiile,
deviațiile, sunt în linii mari ariile atinse în literatura de specialitate, iar
practica psihoterapeutică în cabinet este cel mai bun indicator în acest
sens. Prima condiție a bunei desfășurări
într-un astfel de demers este bineînțeles comunicarea, iar adesea în cadrul
unui cuplu aceasta nu are loc. Există multe lucruri nespuse între parteneri în
privința satisfacției sau insatisfacției sexuale, din varii motive: ei nu
doresc să își rănească partenerul/partenera, sau, nu știu exact ceea ce le
lipsește pentru a se simți satisfăcuți în timpul actului sexual.
După cum bine
știm, rolul psihoterapiei este de a-și ajuta beneficiarii să scoată la lumină
cele mai ascunse gânduri pe care le au, incluzând dorințele și fanteziile
sexuale, dar uneori cu prețul “contaminării” gândurilor psihoterapeutului. Ca
ființe umane care gândesc dar și simt, terapeuții pot fi atinși profund când
ascultă relatările pacienților, identificandu-se cu aceștia, sau provocandu-le
gânduri instinctuale ce țin de eros, evident nedeontologice. Unii ar fi de
părere că discuțiile despre sexualitate nu își au locul în psihoterapie,
probabil pentru a preveni degenerarea relației terapeut-client. Însă știința
ne-a arătat de-a lungul timpului că ramurile sale au crescut în funcție de
nevoile generale. În cartea sa, “Ora de intimitate. Iubire şi relaţii sexuale
în psihoterapie”, Susan Baur aduce în discuție cazurile cunoscute din domeniul
psihologiei, unde relația terapeutică a fost “întinată” de factorul
instinctual.
Terapeuți
psihanaliști celebri precum Sigmund Freud, Otto Rank, Sandor Ferenczi, Carl
Jung și Frieda Fromm-Reichmann, au încălcat regulile de dragul iubirii,
invocandu-se fenomenul transferului și contratransferului ce are loc între
pacient și terapeut. Astfel, faptele lor nu au fost sancționate la acel moment,
și poate că a contat și parcursul ulterior al celor implicați, unde fosta
pacientă a lui Jung, de exemplu, Sabina Spielrein, a avut o carieră
profesională fructuoasă, devenind una dintre primele femei terapeute din
psihanaliză, fizician, și autoare a unor lucrări importante despre instinctul
de moarte, psihoterapia pentru copii, și psiholingvistica. Sau Erich Fromm,
care i-a fost student și pacient Friedei Reichmann, fiind nevoiți să întrerupă
tratamentul odată ce s-au îndrăgostit, și casatorindu-se ulterior.
Autoarea Susan
Baur evidențiază complexitatea acestor situații, și aduce în discuție aportul
pacientelor de sex feminin care, desigur că pot fi victime vulnerabile în fața
unui terapeut necinstit, dar în același timp pot fi și inițiatoarele unei
astfel de imoralități: “Deși campania de curățare a psihoterapiei a educat o
generație de clienți, făcându-i mai capabili să identifice, dacă nu să reziste
la practici lipsite de etică, vehemența cruciadei a dus la anumite distorsiuni.
Părți ale discuției au fost duse în subteran, lăsându-ne cu o imagine
incompletă a relațiilor medic-pacient de studiat și, mai departe, a forțat
femeile să aibă rolul restrâns de victime nevinovate - miei. Această poziție
poate oferi un punct de plecare pentru unii pacienți, dar victima nevinovată nu
este un rol care este suficient de mare sau suficient de flexibil pentru a se
potrivi sentimentelor și acțiunilor majorității femeilor. Le pune într-o
postură de trei ori incomodă: neputinciose în fața terapeuților lor ne-etici,
dependente de terapeuții lor, și reduse la tăcere când vine vorba despre
propria lor dorință erotică.”
Frica noastră de a fi acuzați de incorectitudine sau de a comite încălcări ale limitelor, ne paralizează în a fi afectați de clienții noștri și de a auzi toate aspectele experiențelor lor sau ale experiențelor noastre. Știm cât de important este să explorăm toate părțile narațiunii, cele delicate și cele dureroase. De exemplu, dacă nu acordăm atenție celor delicate, ne scăpă poate ceea ce a fost de ajutor pentru Spielrein din legătura sa cu Jung, care i-a permis acesteia să-și revină după psihoză și să-și termine educația.
Erich Fromm vorbește în cartea sa (“Arta de a iubi”)
despre experiența trăirii realității umane a propriului centru al existenței
sale, “locul” unde se află nucleul iubirii. Iubirea este o energie ce se află
în continuă mișcare și care apare în urma aprofundării relației apropiate între
două persoane, în funcție de vivacitatea aportului adus de fiecare. “Iubirea ca
răspuns al problemei existenței umane”: evoluția omului din regnul animal prin
dobândirea conștiinței de sine și prin păstrarea instinctelor animalice, a
rezultat o ființă care simte pornirile agresive și afective dar pe care le ține
sub control cu ajutorul rațiunii. Problema existenței umane se referă la
contientizarea faptului că nu avem nici un control asupra duratei vieților
noastre (naștere și moarte) și nici a celor pe care îi iubim, asupra societății
din care facem parte sau a fenomenelor catastrofice naturale.
Această angoasă
își găsește alinare în comuniunea cu ceilalți, în discuțiile și activitățile pe
care le avem împreună, însă în societatea modernă, consumul de alcool și de
droguri precum și comportamentul sexual compulsiv, au substituit această
conexiune pentru mulți oameni. Așadar, oamenii au nevoie de relații de iubire
pentru sănătatea psihică, nemaimentionand beneficiile asupra sănătății
corporale. Dacă a ne permite să simțim afecțiune față de clienții nostrii în
psihoterapie, fară a încalcă delimitările deontologice, îi poate ajuta cu
adevărat să se redreseze, de ce să nu ne oferim disponibilitatea? Pacienții
solicită ajutorul terapeutului în momente de cumpănă din viețile lor și este
posibil ca noi să fim singurele relații semnificative pe care le au la timpul
respectiv. Poate că, intradevar, mai presus de știință este iubirea cea care
poate vindeca sufletele ranite.
Bibliografie:
1. Susan
Baur, Ora de intimitate. Iubire şi relaţii sexuale în psihoterapie, Editura
Trei
2. Fromm
Erich, Arta de a iubi
3. Dan
Navolan, Dana Stoian, Marius Craina - Sexologia Ediţia a II-a, Editura
"Victor Babeş", 2020
