Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă

 Termenul de pasiv-agresiv a fost utilizat prima dată de către psihiatrul colonel William Menninger în publicația “Nomenclature and Method of Recording Diagnoses” (U.S. War Department, 1945) cu referire la reacțiile colerice ale soldaților neobișnuiți cu rigorile vieții militare care, în principiu, se supuneau rigorilor militare, dar o făceau cu ostilitate manifestată prin amânarea sau uitarea îndeplinirii unei sarcini sau îndeplinirea acesteia fără nici un pic de eficiență. (Murphy și Oberlin, 2007).

TP pasiv-agresivă a fost introdusă în DSM-IV-TR (2000) în categoria Tulburările de personalitate fără altă specificație, criteriile sale de cercetare fiind în curs de validare, iar în clasificarea DSM-5 (2013) este menționată în anexă, în categoria Alte tulburări de personalitate, în așteptarea validării sale ca diagnostic.

Tulburarea este denumită și negativistă, subiecții din acest grup manifestând permanent o rezistență pasivă la orice solicitare socială sau profesională, fiind opoziționiști, negativiști și sabotori mascați. 

Se consideră că persoanele cu această TP au crescut într-un mediu rigid, strict, în care nu au putut să-și exprime opiniile și au învățat să nu refuze nici o solicitare din partea părinților, pentru a nu-i supăra sau deranja, nici în situația în care nu doreau să facă un anumit lucru.

Caracteristicile principale ale acestei TP sunt rezistența la solicitări, însoțită de amânarea răspunsului la rugăminți și o relație de dependență ostilă cu persoana semnificativă cu care se află în relație (Tudose, 2007).

Aceste persoane nu au încredere în forțele proprii și au o stimă de sine scăzută, sunt în permanență îmbufnate și manifestă resentimente și invidie față de colegi.

Millon (1993) a adăugat patru caracteristici suplimentare ale TP pasiv-agresive:

• stare afectivă iritabilă;
• Ambivalent cognitiv;
• Imagine de sine nesatisfăcătoare;
• Relații interpersonale oscilante.

Murphy și Oberlin (2007) precizează faptul că agresivitatea pasivă poate fi asociată cu următoarele simptome:

• Iritabilitate cronică și depresie cronică;
• Egocentrism/narcisism/vanitate;
• Grad scăzut de autoapreciere;
• Comportament demonstrativ sau autodistructiv;
• Comportament adictiv, abuz de substanțe;
• Conduită inadmisibilă, care se vede scuzată din multe motive.

Persoanele cu TP pasiv-agresivă adoptă în exterior o atitudine docilă, dar în realitate ascund o mânie latentă, manifestată prin acțiuni cu finalitate manipulatoare, vindicative, care le permit să nege orice responsabilitate, blochează rezolvarea problemelor, au motivația de a răni sau indispune și un efect nociv asupra relațiilor (Murphy și Oberlin, 2007).

Se presupune că ar fi implicate anumite comportamente învățate, modelarea parentală, dificultăți precoce cu autoritatea, autonomia, dependența, submisivitatea și sfidarea.

Dpdv al relației, persoanele pasiv-agresive pot avea un stil de comunicare mai dificil, sunt politicoase și cooperante doar la suprafață, făcând acest lucru pentru a construi un raport bun cu ceilalți. La serviciu sunt pasive, evită să ia decizii, nu participă la discuții, nu-și expun punctul de vedere, nu obiectează deschis și le plictisesc schimburile de idei; exagerează ostentativ dificultatea sarcinilor primite și întârzie să le îndeplinească.

Lelord și Andre (2003) enumeră următoarele caracteristici ale persoanei cu TP pasiv-agresivă:

• Manifestă rezistență la exigențele celorlalți, atât în domeniul profesional, cât și în viața personală;
• Are probleme cu reprezentanții autorității, le pune la îndoială ordinele;
• Tărăgănează în îndeplinirea sarcinilor, se consideră neînțeleasă și rău tratată.

Criteriile de cercetare pentru personalitatea pasiv-agresivă (negativistă) conform DSM-IV (2000) se referă la un pattern pervaziv de atitudini negativiste și de rezistență pasivă la cererile de performanță adecvată, începând precoce în perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte, după cum este indicat de patru (sau mai multe) din următoarele:

• Se opune pasiv îndeplinirii sarcinilor sociale și profesionale de rutină;
• Se plânge că nu este înțeles și apreciat de alții;
• Este sumbru și certăreț;
• Critică și disprețuiește fără motiv autoritatea;
• Își exprimă invidia și resentimentele față de cei evident mai prosperi;
• Își exprimă în mod exagerat și persistent acuzele de neșansă personală;
• Alternează între sfidare ostilă și penitență.

Ca etiologie putem vorbi despre moștenire genetică, comportament învățat prin model parental sau dificultăți precoce în relația cu autoritatea (familie, societate).

Studiile efectuate de Fossati și colaboratorii săi (2000) au demonstrat existența unei corelații semnificative cu TP narcisistă, având în comun caracteristici precum grandoarea și exploatarea interpersonală și s-a emis concluzia că TP pasiv-agresivă ar fi mai degrabă un subtip al acestei personalități, decât o tulburare de sine-stătătoare.

În același timp, însă, studiile efectuate de Vereycken, Vertommen și Corveleyn (2002) au demonstrat că această TP este asociată frecvent cu conflicte cronice cu autoritatea, care nu sunt asociate semnificativ și cu alte TP, deci validează ideea că TP pasiv-agresivă reprezintă un diagnostic distinct.

Tratamentul.

Pacienții cu TP pasiv-agresivă au convingerea că exprimarea dezacordului față de ceilalți va determina pierderea autonomiei, astfel că ei răspund solicitărilor într-o manieră pasivă și indirectă.

În cadrul tratamentului apare opoziția pacientului față de intervenția psihologului; acesta trebuind să facă pacientul conștient de opoziționismul său și să utilizeze tehnicile de antrenament asertiv, trainingul abilităților sociale și al comunicării, managementul furiei. 

Persoana în cauză trebuie să înțeleagă că poate avea încredere și că vor colabora pentru a rezolva problemele, interacțiunea având rezultate pozitive.

Sursa: Steliana Rizeanu - Tulburările de personalitate, Editura Universitară, București, 2020.