Tulburarea de personalitate Dependentă

 Tp dependentă face parte din grupa C a tulburărilor de personalitate anxioase și ineficiente, alături de tulburarea evitantă și obsesiv-compulsivă. 

Dependența este o stare particulară a persoanei, caracterizată printr-o regresiune sau o imaturitate, de regulă emoțional-afectivă, și care duce la instalarea unui tip de comportament subordonat altei persoane.

Fenomenul apare frecvent în cursul stărilor de boală, de convalescență sau de handicap, ca o consecință a slăbirii Eului sau ca expresie a mecanismelor de apărare a Eului, legate de teama de boală sau de o stare de anxietate difuză și permanentă.

Principala caracteristică a TP dependentă este tendința sistematică de a lăsa în mod pasiv pe altcineva să ia decizii, fie că sunt minore sau majore. Persoanele dependente prezintă dificultăți chiar și în abordarea unor decizii zilnice, de rutină, solicitând un exces de asigurări din partea celorlalți. Pasivitatea acestor persoane merge la până a urma în totalitate pe celălalt, care își va asuma responsabilitatea pentru toate domeniile vieții.

Dependența se manifestă de obicei față de unul din părinți sau soț; această dependență se datorează unei importante lipse a încrederii în sine, în propria judecată sau abilități, chiar dacă aparent ar semnifica o lipsă de motivație și scădere a energiei și voinței. Există de asemenea o dificultate în exprimarea dezaprobării față de cei cărora le încredințează responsabilitatea.

Aceste persoane pot ajunge până la acceptarea diverselor lucruri agreat de celălalt, chiar dacă lor le sunt dezagreabile, sunt în mod frecvent expuse abuzurilor verbale, fizice sau sexuale. În cazul în care se sfârșește o relație, persoana dependentă caută rapid pe cineva care să-i asigure suportul de care are nevoie.

Bowlby (1977) consideră că TP dependentă reprezintă un exemplu de tulburare a sistemului de atașament, patternul său caracteristic fiind “atașat în mod anxios” și acesta s-a dezvoltat ca urmare a experiențelor persoanei care s-a îndoit de disponibilitatea figurii atașamentului său.

Comportamentul de supunere, dependența emoțională și frica de separare debutează la vârsta de adult tânăr, se manifestă în diverse situații în scopul obținerii de protecție și sprijin continuu și are la bază convingerea personaei respective că nu este capabilă să se descurce fără ajutorul altora.

Persoanele cu această TP au dificultăți în a-și exprima opiniile, temându-se să nu piardă sprijinul persoanelor de care depind sau dificultăți în a-și planifica activități proprii sau a derula un proiect propriu în mod independent; se simt neajutorate dacă sunt lăsate singure, au nevoie de protecție și sprijin continuu și de a intra în relații prin care să primească sprijin și atenție.

O clasificare a celor cu TP dependentă împarte tupburarea în cinci subtipuri (Millon, 2004):

• Tipul neliniștit: are trăsături evitante, este temător, vulnerabil la abandon, se simte singur dacă nu se află în preajma figurilor pe care le percepe ca fiind de ajutor;
• Tipul altruist: are trăsături masochiste, se percepe pe sine ca fiind parte a altcuiva, este absorbit, încorporat de persoana de care depinde, devine o extensie a celuilalt;
• Tipul imatur: este ca un copil, naiv, nedezvoltat, neformat, lipsit de experiență, incapabil să își asume responsabilități de adult;
• Tipul acomodat: are trăsături histrionice, este binevoitor, agreabil, grațios, se conformează rapid, se adaptează rapid rolului submisiv și de inferioritate;
• Tipul ineficace: include trăsături schizoide, este lipsit de merite, incompetent, neproductiv, în căutarea vieții fără probleme, refuză să facă față dificultăților și nu se sperie de neajunsurile proprii, bazându-se mereu pe celălalt.

Pentru diagnosticarea acestei tulburări trebuie să fie îndeplinite cinci (sau mai multe) din criteriile tulburării expuse în DSM-5, 2013).

TP dependentă se poate trata în timp cu ajutorul ședințelor de terapie cognitiv-comportamentală (Ștefan, 2018).

Principalul obiectiv al terapiei este de a-și câștiga autonomia și a învăța să acționeze independent de alții, dar se va pune accentul și pe dezvoltarea abilităților sociale și creșterea nivelului de autoeficacitate.

Având în vedere posibilitatea ca pacienții să renunțe la terapie pe măsură ce terapeutul va încerca să le întărească independența, Beck și colaboratorii săi (2004) consideră că relația terapeutică trebuie condusă cu tact și acest sens au formulat următoarele principii:

• Dependența se manifestă și în relația terapeutică și inițial trebuie tolerată;
• La început sunt utile un stil mai direct și sugestii practice, dar pe termen lung, pacientul va trebui să propună singur teme pentru acasă;
• Granițele relației terapeutice vor fi foarte clare pe parcursul terapiei, având în vedere că scopul terapiei este dobândirea autonomiei pacientului.

Sursa: Steliana Rizeanu - Tulburările de personalitate, Editura Universitară, București, 2020.