Față în față cu moartea

 

Moartea atrage după sine încetarea conștiinței subiectului și fără conștiință nu există experiență. Experimentăm procesul morții noastre, dar nu propria noastră moarte în sine. Deci, experiența noastră a morții este în primul rând aceea a morții altora.

Când Socrate a fost condamnat la moarte pentru acuzația de presupus instigator al tinerilor, ridicându-le acestora prea multe întrebări, a acceptat moartea cu grație. Prietenul său apropiat Apolodor a început să plângă, iar Socrate l-a certat pentru aceasta, spunând: “Este clar cum moartea altcuiva poate fi un lucru rău pentru mine, dacă cineva pe care îl iubesc va muri. Dar nu este clar cum propria mea moarte poate fi rea pentru mine.” (Profesorul de filozofie Ryan Christensen despre Socrate, Utah, 5 februarie 2015).

Socrate a articulat câteva perspective diferite asupra morții. El a susținut că fie moartea este cel mai mare bine la care am putea spera, fie că moartea este nimic. “Morții nu au nicio senzație, sau cum se spune că este o migrare a sufletului de aici în alt loc”, a afirmat Socrate și a continuat că, dacă moartea este la fel de lipsită de senzații ca un somn fără vise, atunci ar fi un mare beneficiu. “Alege o noapte în care ai dormit așa, fără vise și compară toate zilele și nopțile vieții tale cu acea noapte”, a spus Socrate. “Cred că oricine, chiar și marele rege însuși, ar spune că noaptea aceea a fost mai bună decât toate zilele și nopțile vieții sale. Deci, dacă moartea este așa, moartea ar fi un mare câștig și tot timpul nu apare mai mult decât o singură noapte.”

Epicur, un filozof elenist, a inventat un argument celebru despre moarte: “Moartea nu este nimic pentru noi. Când suntem, moartea nu vine, iar când vine moartea, nu mai suntem.” Grecii au perceput moartea ca pe o eliberare a sufletului de corp. Sufletul, care era considerat a fi parte a minții, se credea a fi nemuritor. Se considera că sufletul a trăit înaintea trupului și va trăi din nou într-o altă viață.

Egiptenii antici au dedicat mult timp, energie și resurse pentru a se pregăti pentru viața următoare, crezând că pentru a se bucura de veșnicie într-o altă viață, trupul defunctului trebuia să supraviețuiască în călătoria spre viața veșnică. Astfel, erau efectuate multe ritualuri, de la tehnici de îmbălsămare, în care trupurile erau înfășurate în bandaje și îngropate cu mâncare, băutură și bunuri personale pentru a fi folosite în viața următoare, puse în pământ sau în morminte elaborate. De asemenea, Cartea Morților (o colecție de imnuri, vrăji și instrucțiuni pentru a-l călăuzi pe cel decedat să treacă prin diferitele obstacole spre viața de apoi) era îngropată împreună cu acela. Intrarea în eternitate era condiționată de judecata zeului Orisis a vieții individului.

În istoria României, bucuria rituală a dacilor, care râdeau de fiecare dată când unul dintre ei mergea la Salmoxis, a fost profund alterată de suprapunerea riturilor funerare latine, care impuneau exteriorizarea publică a durerii și activarea unei componente teatrale pentru a acorda importanţa cuvenită familiei defunctului. Riturile funerare românești au integrat treptat plânsul obligatoriu al decedatului, uneori săvârșit de cântăreți profesioniști plătiți, și proiecția sa simbolică într-o stare de perfecțiune (călătorul alb pur) care impunea idealizarea vieții sale, pregătirea atentă pentru marea călătorie, și întregul complex ritual vorbind despre marea pierdere pe care defunctul o produce în societate.

Cu toate acestea, la Săpânta, într-o regiune locuită de dacii liberi în Antichitate, un ingenios sculptor și pictor în lemn a reușit să readucă zâmbetul în riturile funerare, la așa-numitul Cimitir Vesel. În 1935, în România interbelică, ferm angajată în modernizare și sincronizare cu Europa Occidentală, vechea atitudine dacică reînvie spontan, transformând moartea într-un fapt de viață perfect integrat. Culorile vibrante ale crucilor, unde sunt pictate scene reprezentative din viața defunctului, uneori referindu-se ironic la viciile acestuia, și epitafurile crud realiste care relatează viața și activitatea fiecărui sătean i-au atras numele de cimitir vesel și l-au transformat într-un punct atractiv pentru cercetarea antropologiei morţii.

Conform credinței creștine ortodoxe, moartea a venit ca urmare a răzvrătirii primilor oameni, Adam și Eva, care nu l-au ascultat pe Dumnezeu. Ei au căzut din Ceruri pe pământ și, la sfârșitul vieții lor muritoare, au fost duși în iad de către moarte. Din marea Sa dragoste și milă pentru noi, copiii Săi, Dumnezeu și-a trimis singurul copil pe pământ pentru a ne izbăvi sufletele din ghearele morții și ale celui rău. Astfel, când Iisus Hristos și-a încheiat misiunea pe pământ, a intrat în iad și i-a salvat pe Adam, Eva și copiii lor, asigurându-ne de asemenea că sufletele credincioșilor se vor putea ridica la ceruri odată ce misiunile lor au fost îndeplinite în lumea muritorilor. Moartea nu este sfârșitul, ci un punct de tranziție, începutul vieții viitoare. La momentul morții sufletul este separat de corpul fizic muritor. Sufletul continuă să trăiască, așteptând învierea în ultima zi. În momentul morții, fiecare suflet este supus unei judecăți parțiale, bazate asupra vieții persoanei, a cuvintelor și faptelor sale, a ceea ce a făcut și a ceea ce a lăsat nefăcut. În urma aceastei judecăți, sufletul va începe să experimenteze o pregustare a stării sale eterne de binecuvântare sau de chin care va urma judecății finale de la a doua venire a lui Hristos.

Din perspectivă psihologică, moartea reprezintă cea mai mare angoasă a fiecărei ființe umane, fie că este vorba despre propria moartea, sau cea a celor mai dragi persoane din viețile noastre. Nu putem vorbi despre moarte dacă nu menționăm mai întâi viața, căci ele sunt dependente una de cealaltă: nu putem trăi dacă nu conștientizăm că vom muri la un moment dat, și nu putem muri dacă nu am trăit. Așadar, este necesar să dezbatem mai întâi conceptul vieții, înainte de a aborda moartea din punct de vedere psihologic.

 

Ce este viața?

Potrivit lui Aristotel, viața este definită în termenii proceselor unui organism. Dacă este capabil să facă acestea, atunci poate că este viu: nutriție/reproducție, senzație/reactivitate, mișcare autopropulsată, gândire.

Conform teoriilor vitaliste, accentul se pune pe un ingredient critic. Viața este prezentă dacă o anumită substanță, entitate, sau forță este prezentă: științifică (ADN, ARN), metafizică - credință: prezența unui suflet sau a unui spirit (când persoana moare, acesta părăsește corpul). Viața înseamnă dovezi ale metabolismului (în termeni biologici, metabolici).

 

Ce este moartea?

            Este absența sau încetarea vieții. Moartea este ireversibilă, încetarea permanentă a vieții. La nivel suborganismic (țesuturi, organe), acestea sunt viabile mult mai mult timp (până la 72 de ore). Aceasta înseamnă că din punct de vedere biologic, moartea este un proces. Se întâmplă mai întâi la niveluri superioare, iar apoi la niveluri inferioare ale corpului.

Moartea survine când avem următorii indicatori:

- cardiopulmonar/clinică,

- cerebrală. Cortical (acoperirea exterioară a creierului - personalitate, amintiri) sau subcorticală (tulnului cerebral, funcții primitive - respirație, bătăi ale inimii.

Implicațiile morții.

Sociale: Când cineva moare, nu vorbim cu el la fel. Acea relație a fost schimbată pentru totdeauna. Uneori resursele sunt retrase. Morții sunt retrași din societate. Cu excepția cazului în care un om chiar are un impact mare, timp de câteva generații, majoritatea oamenilor l-au uitat. Avem impact asupra mediului nostru social atunci când suntem în viață. Când murim, există o pierdere a formei de sine.

Juridice: impozite, bunuri (bunuri, organe), drepturi (prioritatea drepturilor acordate rudelor în viață). Variații culturale.

Psihologice (pentru cei rămași în urmă): negare, tristețe/furie, negociere, depresie, acceptare.

Tipuri de deces (clasificări medicolegale): naturală, accidentală (nenaturală), violență (nenaturală), sinucidere (nenaturală).

 

Credințe despre viața de după moarte, (conform Burris și Bailey, 2009, care au încercat să ofere un cadru teoretic):

Anihilare: (fără Conștiință, Identitate, Fizic). Când suntem morți, nimic nu se mai întâmplă. Gânditori legați de stimuli.

Spirit dezîncarnat: (doar Conștiință, fără Identitate și Fizic). Conștiința supraviețuiește doar, dar identitatea individuală se pierde și corpul este irelevant. (Experiența “Eului” pură). Se vorbește despre a fi absorbit în tot. “Nu voi mai exista pentru că voi fi una cu cosmosul”.  Energia mentală continuă. Individualitatea ne separă de tot dar când murim, suntem liberi să ne unim înapoi.

Reîncarnare - răsăritenii: (avem Conștiință și Fizic, dar fără identitate). Obținem un corp, dar nu pe cel prezent. Identitatea se pierde. Singurul lucru care supraviețuiește este conștiința, dar spiritul se întoarce în viață, pentru a trăi altă existenţă. Nu-și amintește încarnările anterioare.

            Întrupare spirituală: (acela are Conștiință, Identitate, dar nu Fizic). Pentru occidentalii care nu cred în anihilare, aceasta este cea mai popular credință. Cel care moare, este tot același. Singurul lucru pe care nu îl mai are, este un corp. Ei sunt conștienți și trăiesc într-o formă non-fizică. Fantome - o apariție a unui individ recunoscut, manifestare non-fizică a unei persoane recunoscute.

Învierea trupească: (acela are toate: Conștiință, Identitate, Fizic), în creștinism. Pentru cineva care a murit, sufletul poate fi undeva. În ziua judecății, își vor recupera trupurile.

Momentul morții este asemănător cu:

Depersonalizarea - tulburare a sentimentului de sine. Simțindu-se că nu este deloc în sine, nu chiar în al său corp.

Derealizarea: perturbarea modului în care trăiește în mod normal mediul înconjurător. Indicator de psihopatologie - mult stres, anxietate.

Congruență experiențială: convingerile noastre despre ceea ce credem că se întâmplă când murim, sunt modelate de experiențele pe care le avem. Când oamenii se disociază, ei rămân conștienți, dar sentimentul lor de sine este perturbat. Este mai probabil să presupună că atunci când vor muri, aceeași experiență va fi ceea ce se va întâmpla. Pierderea identității, dar nu și pierderea conștienței.

În cartea sa, "Psihoterapia existențială", Irvin Yalom abordează subiectul morții din perspectiva celei mai mari angoase care "clocotește" în subconștientul fiecărui om. El citează pasajele filozofilor despre această temă, și stăruiește asupra unui concept din filozofia existențialistă a lui Martin Heidegger, din 1926, și anume că "deşi moartea distruge omul din punct de vedere fizic, ideea morţii îl salvează", prin “faptul că ne conştientizăm moartea personală acţionează ca un îndemn de a trece la un mod de existenţă superior”. El ne vorbește despre cele două moduri existențialiste: starea de uitare a fiinţei şi starea de asumare a fiinţei. În starea de uitare a ființei, în care trăiesc majoritatea, omul se dedică distracțiilor materiale și trăiește la nivel superficial, iar în starea de asumare și conștientizare, omul "ţine seama în permanenţă de fiinţă", în autenticitate. “Deoarece numai această modalitate ontologică oferă contactul cu propria autocreaţie, doar aici putem găsi puterea de a ne schimba”.

Comparația vieții cu moartea, ne face să apreciem viața mai mult. Conștientizarea că viața se va sfârși la un moment dat, îi dă acesteaia mai multa valoare, iar acesta este darul pe care îl poate aduce moartea. “Limitarea posibilităţii unei plăceri creşte valoarea plăcerii" – Freud. Yalom ne relatează apoi întâmplările unor sinucideri eșuate, și felul în care experiențele le-au schimbat perspectiva asupra vieții protagoniștilor. Șase din zece oameni care au sărit de pe podul Golden Gate, cu intenția de a-și pune capăt zilelor, au regretat decizia în clipele când se aflau în cădere liberă. Ei și-au dorit atunci să nu moară, și au afirmat că Dumnezeu le-a îndeplinit vrerea, lăsându-i să trăiască. Ca urmare, oamenii au descoperit un nou sens al vieții, acela de a trăi în comuniune cu semenii, de a-i ajuta, din iubire pentru miracolul de a exista.  Se pare că oamenii care au "privit moartea în ochi", și i-au supraviețuit, au dobândit o mai mare prețuire a vieții, "un puternic simţ al scurtimii vieţii şi al caracterului ei preţios... un simţ mai acut pentru farmecul vieţii, o percepere şi o reacţie emoţională mai sensibilă la ceea ce se întâmplă în imediata apropiere... o capacitate de a trăi momentul şi a savura fiecare clipă în trecerea sa... o mai bună conştientizare a vieţii - conştientizare a vieţii şi a celor vii ca şi impulsul de a o savura acum, până nu e prea târziu (…) și  o creştere a compasiunii şi a omeniei.." (I. Yalom, “Psihoterapia existențială”, 2010, p.49).

În majoritatea experiențelor ce implică pacienți care se confruntă cu diagnosticul de cancer, aflându-se în moment de criză existențială, s-a putut observa o schimbare drastică în gândire și comportamente. Aceștia urcând parcă pe o treaptă superioară în ascensiunea spirituală, nu se mai lăsau supărați de banalități, nu mai făceau lucruri care nu le erau pe plac, apreciau mai mult micile bucurii ale vieții (spectacolul naturii, sărbătorile tradiționale, tot ce le putea oferi trăirea clipei prezente), și aveau mai puține temeri și griji.

Angoasa de moarte poate fi utilizată în cadrul psihoterapiei pentru a dezrădăcina temerile și mecanismele de apărare psihice construite pentru evitarea ei. Ca terapeuți, putem îndruma pacienții să privească dincolo de moarte prin apartenența la grup social, prin făurirea de urmași biologici, planul teologic - existențial superior, creativitate - a lăsa opere în urma sa, comparația cu ciclitatea naturii, și prin "pierderea de sine" - starea ce se desfășoară în prezentul continuu. Este important să înțelegem că frica de moarte implică de fapt o serie de alte frici, de la teama de necunoscut referitoare la propriul corp și a destinației propriului suflet, până la gândurile legate de cei apropiați și de proiectele personale, toate sub amprenta durerii. Jaques Choron a identificat trei dimensiuni ale fricii de moarte: faţă de ce vine după; faţă de evenimentul morţii; faţă de încetarea existenţei.

Kierkegaard, Rollo May, și Freud, au făcut distincția între frică și angoasă, prima reprezentând teama de ceva cunoscut, iar angoasa fiind o "stare de neajutorare în fața necunoscutului". Iar Yalom propune "deplasarea sa de pe nimic, pe ceva". "Dacă vom putea  transforma teama de nimic în teamă de ceva, vom putea iniţia acţiuni de  protecţie - altfel spus, vom putea fie să evităm lucrurile de care ne temem, fie să dezvoltăm ritualuri magice care să o diminueze, fie să planificăm o  campanie sistematică de detoxifiere." (I.Yalom, Psihoterapia existențială, 2010, p.59).

Angoasa de moarte se poate manifesta printr-o serie de psihopatologii, unde nevrozele obsesionale severe au fost declanșate de evenimente apropiate de moarte, paciențîi fiind îngrijorați de păstrarea controlului și a igienei, manifestând dezgust față de boală, degradare, microbi, murdărie și dezordine, de spațîi închise și de întuneric, dezvoltând ritualuri care să îi protejeze de pericole, fiindu-le teamă de propria dispariție. De asemenea, presiunea angoasei de moarte se manifestă sub forma atacurilor de panică cu elemente de hiperventilație, după cum au relevat un studiu vast efectuat de Herbert Lazarus şi John Kostan. Această temere fundamentală este responsabilă și pentru 50% din cazurile de depersonalizare, după cum a concluzionat Martin Roth în investigațiile sale clinice. Moartea sau boala gravă a apropiaților pacienților au constituit elementul declanșator.

Până în prezent, cu ajutorul instrumentelor empirice, cercetătorii au măsurat nivelul conștientizării angoasei de moarte în rândul populației omogene, și au constatat că există diferențe conforme meseriilor alese (studenții la psihiatrie fiind mai afectați decât cei de la medicina chirurgicală), sau de religiozitate (cei religioși fiind mai puțin afectați decât cei non-religioși), ori de gen (femeile fiind mai conștiente decât bărbații), sau în funcție de vârstă (adolescenții fiind mai preocupați), ori de psihopatologie în rândul vârstnicilor (cei sănătoși mintal fiind mai împăcați decât cei imaturi psihologic ori cu diagnostice psihiatrice). "Diferenţa majoră între cei normali, nevrotici şi psihotici a fost că psihoticii au manifestat o mai mare frică de moarte. Pe nivelurile conştiente, subiecţii mai vârstnici şi mai religioşi vedeau moartea într-un spirit destul de pozitiv, dar cădeau pradă angoasei pe niveluri mai profunde". Așadar, nevroza este un indicator al angoasei de moarte, conștiente sau inconștiente.

Revenind la psihoterapie, acceptarea morții poate fi elementul declanșator al schimbării radicale de viață a persoanei, și o abordare sănătoasă a acestei teme nu ar mai trebui să fie dată deoparte.

Ca un prim pas în abordarea morții, a acestui subiect atât de sensibil pentru pacient dar și pentru noi înșine, este atingerea lui în cadrul terapiei, și putem începe cu întrebări despre ultima pierdere suferită. Nu ne putem lasă copleșiți de negare, să ne prefacem că moartea nu există, atâta timp cât ne-am asumat rolurile de însoțitori ai semenilor noștri neinstruiți în tainele mecanismelor psihice.

După cum menționează I.Yalom, fiecare om care a pierdut pe cineva drag, a experimentat senzația propriei morți ce va veni la un moment dat, dar și o pierdere a unei părți din sine odată cu plecarea acelei persoane. Este necesar să cunoaștem despre pierdere, pentru a putea înțelege prin ce trece ființa umană (și nu numai, chiar și cele necuvântătoare), situațiile în care o persoană suferă pierderea unui atașament sufletesc esențial, fără a dori acest lucru sau fără a putea face ceva împotrivă. Că durerea este un proces spontan de adaptare la irevocabilitatea pierderilor suferite, și se manifestă la nivelurile: emoțional, fizic, cognitiv și comportamental. Și să întrebăm despre determinanții durerii:

- Cine și cum a fost persoana pierdută (obiectul, relația)?

- Natura atașamentului,

- Modalitatea prin care a avut loc pierderea,

- Istoricul personal al pierderii și doliilor,

- Variabile ale personalității,

- Schimbările sociale.

Dar și despre necesitatea doliului, pentru acceptarea realității pierderii, trecerea prin durerea fizică, emoțională, comportamentală asociate pierderii, adaptarea la o nouă înțelegere a vieții, în care ființa/obiectul pierdut nu mai există, relocarea din punct de vedere emoțional a ființei/obiectului pierderii și permiterea investirii energiei în altă persoană/obiect. Încheierea procesului de doliu are loc atunci când persoana simte față de ființa/obiectul pierdut tristețe, dar nu și durere.

Iar pentru acestea, este nevoie de o însoțire plină de înțelegere, răbdare și compasiune. Ceea ce într-o societate din ce în ce mai grăbită, și mai superficială, se întâmplă tot mai rar. Ne grăbim să punem măștile vesele, pentru că "așa trebuie, ca să fim dezirabili", îngropând în adâncurile noastre durerea pierderii, fugind de aceasta, până când ne ajunge din urmă și ne înșfacă cu ghearele sale puternice.

Moartea în sine distruge omul, dar ideea de moarte poate fi stimulul declanșator în a începe să facă schimbări majore în viața sa. Uneori, atunci când se confruntă cu o situație-limită, ce i-ar fi putut pune capăt vieții, sau când asistă la decesul cuiva apropiat, persoana își re-evaluează condițiile de viață și începe să ia decizii benefice pentru a-și îmbunătăți sănătatea și a-și prelungi timpul petrecut pe pământ. Acesta este punctul în care omul devine mai atent la ce consumă, alimente și băuturi, renunță la viciile dăunătoare cum ar fi fumatul, își menajează mai mult sănătatea mintală, și se raportează la cei apropiați și la comunitate cu mai multă iubire, compasiune, înțelegere și dorință de a se face util și de folos.

Poate fi un bun punct de restructurare cognitivă în demersul terapeutic, dacă persoana apelează la sprijinul psihologic, pentru că, după cum știm, oricât de înălțătoare este intenția, schimbarea practică a unor tipare bine înrădăcinate în psihic de-a lungul vieții, poate fi extrem de dificilă. Această conștientizare trezește omul din "amorțeala" și rutina cotidiene, oferindu-i o perspectiva mai profundă. "Cancerul vindecă nevroza. Deşi aruncată aproape cu insolenţă, propoziţia conţine un adevăr dramatic: nu adevărul groaznic al faptului că moartea elimină viaţa împreună cu toate durerile ei, ci adevărul optimist că anticiparea morţii furnizează o viziune mai bogată asupra problemelor vieţii."(I.Yalom, Psihoterapia existențială, 2010, p.191). Oamenii care se confruntă cu posibilitatea pierderii propriei vieți, își înving temerile paralizante de până atunci, și au sentimentul că își redobândesc controlul asupra destinului. O altă revelație ce are loc, este prețuirea bucuriilor și plăcerilor mărunte ale vieții, cum sunt simțurile corpului, de la gustul mâncării la auz, sau spectacolul subtil al naturii înconjurătoare. O stare de gratitudine pentru darurile existenței, într-o înțelepciune și detașare față de provocările orgoliului de dinainte.

Conform lui Irvin Yalom în lucrarea mai sus citată, o metodă terapeutică ce poate fi folosită pentru a îndepărta angoasa de pierdere a statutului și deci a vieții cu care se identifică pacientul, este dezidentificarea. Acesta se poate face în cadrul unei ședințe de aproximativ 40 de minute, și constă în a cere persoanei să enumere pe cartonașe separate opt variante de răspuns la întrebarea "Cine sunt?", și să le ierarhizeze cât mai aproape de nucleul existențial. Terapeutul apoi îi cere pacientului să se gândească la fiecare răspuns, și la posibilitatea de a renunța pe rând la acestea. La finalul procesului, se revine asupra lor și se reintegrează cele opt atribute în câmpul conștiinței pacientului. Această metodă, dezidentificarea, face parte din sistemul de psihosinteză elaborat de Roberto Assagioli, cu scopul de a determina oamenii să ajungă la nucleul pur al conștiințelor lor, imaginându-și debarasarea treptată de trup, emoții, dorințe și sfera mentală.

Alte tehnici terapeutice expuse de către Yalom, presupun aducerea pacientului într-un "soc existențial", prin exerciții precum a-și scrie propriul necrolog, sau a desena o linie cu două capete, fiecare însemnând începutul și sfârșitul vieții, și trasarea unei cruci pentru punctul în care se află în acel moment. Și pentru că psihologia este despre și pentru oameni, factorul uman este cel care ne ghidează în profunzime. Astfel, pentru a încuraja pacienții să se deschidă asupra temerilor lor cele mai profunde și în special despre angoasa de moarte, tema acestui referat, autodezvaluirea este o metodă de efect ce va trezi în celălalt tema unei reflecții. “Autodezvăluirea este esenţială în psihoterapie, fie ea de grup sau individuală. De asemenea, este important ca membrii să nu considere grupul ca un loc al confesiunilor forţate.” (I.Yalom, Psihoterapia existențială, 2010, p.213).

Astfel este și experiența mea personală în legătură cu pierderea. Într-un timp scurt, acum câțiva ani, am pierdut cele două figuri materne de atașamanet din viața mea: pe mama și pe mama ei, femeile care m-au crescut, îngrijit și iubit. Dar după care nu am putut să jelesc, pentru că viața mă chema la datorie. Prietenii și persoanele apropiate mi-au oferit spațiul necesar în a-mi plânge pierderile, dar probabil neștiind cum să mă gestioneze, cel mai bun singurul sprijin a venit din partea terapeutului la care am mers.

De aceea, știu cât de importantă este compasiunea față de pierdere, și câtă nevoie există de fapt în fiecare om care a trecut prin durerea cauzată de moarte. Sunt recunoscătoare pentru faptul că dețin cunoștinte psihologice întru ușurarea acestei teribile angoase și îmi doresc să asist și pe cei care mă solicită.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie:

1.     David San Filippo Ph.D., Perspective filosofice, psihologice și spirituale despre moarte, Universitatea Națională Louis, ianuarie 2006;

2.     Profesor de filozofie Ryan Christensen, Provo, Utah, 5 februarie 2015;

3.     I.P.S. Lazăr Puhalo, Sufletul, Trupul și Moartea, trad. Virgil Baidoc, II (Eikon, f.a.);

4.     Cap-Bun Marina, Atitudini față de moarte în cultura și civilizația română, 2012, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”;

5.     Irvin Yalom, Psihoterapia existențială, 2010, editura Trei.