Față în față cu moartea

 

Moartea atrage după sine încetarea conștiinței subiectului și fără conștiință nu există experiență. Experimentăm procesul morții noastre, dar nu propria noastră moarte în sine. Deci, experiența noastră a morții este în primul rând aceea a morții altora.

Când Socrate a fost condamnat la moarte pentru acuzația de presupus instigator al tinerilor, ridicându-le acestora prea multe întrebări, a acceptat moartea cu grație. Prietenul său apropiat Apolodor a început să plângă, iar Socrate l-a certat pentru aceasta, spunând: “Este clar cum moartea altcuiva poate fi un lucru rău pentru mine, dacă cineva pe care îl iubesc va muri. Dar nu este clar cum propria mea moarte poate fi rea pentru mine.” (Profesorul de filozofie Ryan Christensen despre Socrate, Utah, 5 februarie 2015).

Socrate a articulat câteva perspective diferite asupra morții. El a susținut că fie moartea este cel mai mare bine la care am putea spera, fie că moartea este nimic. “Morții nu au nicio senzație, sau cum se spune că este o migrare a sufletului de aici în alt loc”, a afirmat Socrate și a continuat că, dacă moartea este la fel de lipsită de senzații ca un somn fără vise, atunci ar fi un mare beneficiu. “Alege o noapte în care ai dormit așa, fără vise și compară toate zilele și nopțile vieții tale cu acea noapte”, a spus Socrate. “Cred că oricine, chiar și marele rege însuși, ar spune că noaptea aceea a fost mai bună decât toate zilele și nopțile vieții sale. Deci, dacă moartea este așa, moartea ar fi un mare câștig și tot timpul nu apare mai mult decât o singură noapte.”

Epicur, un filozof elenist, a inventat un argument celebru despre moarte: “Moartea nu este nimic pentru noi. Când suntem, moartea nu vine, iar când vine moartea, nu mai suntem.” Grecii au perceput moartea ca pe o eliberare a sufletului de corp. Sufletul, care era considerat a fi parte a minții, se credea a fi nemuritor. Se considera că sufletul a trăit înaintea trupului și va trăi din nou într-o altă viață.

Egiptenii antici au dedicat mult timp, energie și resurse pentru a se pregăti pentru viața următoare, crezând că pentru a se bucura de veșnicie într-o altă viață, trupul defunctului trebuia să supraviețuiască în călătoria spre viața veșnică. Astfel, erau efectuate multe ritualuri, de la tehnici de îmbălsămare, în care trupurile erau înfășurate în bandaje și îngropate cu mâncare, băutură și bunuri personale pentru a fi folosite în viața următoare, puse în pământ sau în morminte elaborate. De asemenea, Cartea Morților (o colecție de imnuri, vrăji și instrucțiuni pentru a-l călăuzi pe cel decedat să treacă prin diferitele obstacole spre viața de apoi) era îngropată împreună cu acela. Intrarea în eternitate era condiționată de judecata zeului Orisis a vieții individului.

În istoria României, bucuria rituală a dacilor, care râdeau de fiecare dată când unul dintre ei mergea la Salmoxis, a fost profund alterată de suprapunerea riturilor funerare latine, care impuneau exteriorizarea publică a durerii și activarea unei componente teatrale pentru a acorda importanţa cuvenită familiei defunctului. Riturile funerare românești au integrat treptat plânsul obligatoriu al decedatului, uneori săvârșit de cântăreți profesioniști plătiți, și proiecția sa simbolică într-o stare de perfecțiune (călătorul alb pur) care impunea idealizarea vieții sale, pregătirea atentă pentru marea călătorie, și întregul complex ritual vorbind despre marea pierdere pe care defunctul o produce în societate.

Cu toate acestea, la Săpânta, într-o regiune locuită de dacii liberi în Antichitate, un ingenios sculptor și pictor în lemn a reușit să readucă zâmbetul în riturile funerare, la așa-numitul Cimitir Vesel. În 1935, în România interbelică, ferm angajată în modernizare și sincronizare cu Europa Occidentală, vechea atitudine dacică reînvie spontan, transformând moartea într-un fapt de viață perfect integrat. Culorile vibrante ale crucilor, unde sunt pictate scene reprezentative din viața defunctului, uneori referindu-se ironic la viciile acestuia, și epitafurile crud realiste care relatează viața și activitatea fiecărui sătean i-au atras numele de cimitir vesel și l-au transformat într-un punct atractiv pentru cercetarea antropologiei morţii.

Conform credinței creștine ortodoxe, moartea a venit ca urmare a răzvrătirii primilor oameni, Adam și Eva, care nu l-au ascultat pe Dumnezeu. Ei au căzut din Ceruri pe pământ și, la sfârșitul vieții lor muritoare, au fost duși în iad de către moarte. Din marea Sa dragoste și milă pentru noi, copiii Săi, Dumnezeu și-a trimis singurul copil pe pământ pentru a ne izbăvi sufletele din ghearele morții și ale celui rău. Astfel, când Iisus Hristos și-a încheiat misiunea pe pământ, a intrat în iad și i-a salvat pe Adam, Eva și copiii lor, asigurându-ne de asemenea că sufletele credincioșilor se vor putea ridica la ceruri odată ce misiunile lor au fost îndeplinite în lumea muritorilor. Moartea nu este sfârșitul, ci un punct de tranziție, începutul vieții viitoare. La momentul morții sufletul este separat de corpul fizic muritor. Sufletul continuă să trăiască, așteptând învierea în ultima zi. În momentul morții, fiecare suflet este supus unei judecăți parțiale, bazate asupra vieții persoanei, a cuvintelor și faptelor sale, a ceea ce a făcut și a ceea ce a lăsat nefăcut. În urma aceastei judecăți, sufletul va începe să experimenteze o pregustare a stării sale eterne de binecuvântare sau de chin care va urma judecății finale de la a doua venire a lui Hristos.

Din perspectivă psihologică, moartea reprezintă cea mai mare angoasă a fiecărei ființe umane, fie că este vorba despre propria moartea, sau cea a celor mai dragi persoane din viețile noastre. Nu putem vorbi despre moarte dacă nu menționăm mai întâi viața, căci ele sunt dependente una de cealaltă: nu putem trăi dacă nu conștientizăm că vom muri la un moment dat, și nu putem muri dacă nu am trăit. Așadar, este necesar să dezbatem mai întâi conceptul vieții, înainte de a aborda moartea din punct de vedere psihologic.

 

Ce este viața?

Potrivit lui Aristotel, viața este definită în termenii proceselor unui organism. Dacă este capabil să facă acestea, atunci poate că este viu: nutriție/reproducție, senzație/reactivitate, mișcare autopropulsată, gândire.

Conform teoriilor vitaliste, accentul se pune pe un ingredient critic. Viața este prezentă dacă o anumită substanță, entitate, sau forță este prezentă: științifică (ADN, ARN), metafizică - credință: prezența unui suflet sau a unui spirit (când persoana moare, acesta părăsește corpul). Viața înseamnă dovezi ale metabolismului (în termeni biologici, metabolici).

 

Ce este moartea?

            Este absența sau încetarea vieții. Moartea este ireversibilă, încetarea permanentă a vieții. La nivel suborganismic (țesuturi, organe), acestea sunt viabile mult mai mult timp (până la 72 de ore). Aceasta înseamnă că din punct de vedere biologic, moartea este un proces. Se întâmplă mai întâi la niveluri superioare, iar apoi la niveluri inferioare ale corpului.

Moartea survine când avem următorii indicatori:

- cardiopulmonar/clinică,

- cerebrală. Cortical (acoperirea exterioară a creierului - personalitate, amintiri) sau subcorticală (tulnului cerebral, funcții primitive - respirație, bătăi ale inimii.

Implicațiile morții.

Sociale: Când cineva moare, nu vorbim cu el la fel. Acea relație a fost schimbată pentru totdeauna. Uneori resursele sunt retrase. Morții sunt retrași din societate. Cu excepția cazului în care un om chiar are un impact mare, timp de câteva generații, majoritatea oamenilor l-au uitat. Avem impact asupra mediului nostru social atunci când suntem în viață. Când murim, există o pierdere a formei de sine.

Juridice: impozite, bunuri (bunuri, organe), drepturi (prioritatea drepturilor acordate rudelor în viață). Variații culturale.

Psihologice (pentru cei rămași în urmă): negare, tristețe/furie, negociere, depresie, acceptare.

Tipuri de deces (clasificări medicolegale): naturală, accidentală (nenaturală), violență (nenaturală), sinucidere (nenaturală).

 

Credințe despre viața de după moarte, (conform Burris și Bailey, 2009, care au încercat să ofere un cadru teoretic):

Anihilare: (fără Conștiință, Identitate, Fizic). Când suntem morți, nimic nu se mai întâmplă. Gânditori legați de stimuli.

Spirit dezîncarnat: (doar Conștiință, fără Identitate și Fizic). Conștiința supraviețuiește doar, dar identitatea individuală se pierde și corpul este irelevant. (Experiența “Eului” pură). Se vorbește despre a fi absorbit în tot. “Nu voi mai exista pentru că voi fi una cu cosmosul”.  Energia mentală continuă. Individualitatea ne separă de tot dar când murim, suntem liberi să ne unim înapoi.

Reîncarnare - răsăritenii: (avem Conștiință și Fizic, dar fără identitate). Obținem un corp, dar nu pe cel prezent. Identitatea se pierde. Singurul lucru care supraviețuiește este conștiința, dar spiritul se întoarce în viață, pentru a trăi altă existenţă. Nu-și amintește încarnările anterioare.

            Întrupare spirituală: (acela are Conștiință, Identitate, dar nu Fizic). Pentru occidentalii care nu cred în anihilare, aceasta este cea mai popular credință. Cel care moare, este tot același. Singurul lucru pe care nu îl mai are, este un corp. Ei sunt conștienți și trăiesc într-o formă non-fizică. Fantome - o apariție a unui individ recunoscut, manifestare non-fizică a unei persoane recunoscute.

Învierea trupească: (acela are toate: Conștiință, Identitate, Fizic), în creștinism. Pentru cineva care a murit, sufletul poate fi undeva. În ziua judecății, își vor recupera trupurile.

Momentul morții este asemănător cu:

Depersonalizarea - tulburare a sentimentului de sine. Simțindu-se că nu este deloc în sine, nu chiar în al său corp.

Derealizarea: perturbarea modului în care trăiește în mod normal mediul înconjurător. Indicator de psihopatologie - mult stres, anxietate.

Congruență experiențială: convingerile noastre despre ceea ce credem că se întâmplă când murim, sunt modelate de experiențele pe care le avem. Când oamenii se disociază, ei rămân conștienți, dar sentimentul lor de sine este perturbat. Este mai probabil să presupună că atunci când vor muri, aceeași experiență va fi ceea ce se va întâmpla. Pierderea identității, dar nu și pierderea conștienței.

În cartea sa, "Psihoterapia existențială", Irvin Yalom abordează subiectul morții din perspectiva celei mai mari angoase care "clocotește" în subconștientul fiecărui om. El citează pasajele filozofilor despre această temă, și stăruiește asupra unui concept din filozofia existențialistă a lui Martin Heidegger, din 1926, și anume că "deşi moartea distruge omul din punct de vedere fizic, ideea morţii îl salvează", prin “faptul că ne conştientizăm moartea personală acţionează ca un îndemn de a trece la un mod de existenţă superior”. El ne vorbește despre cele două moduri existențialiste: starea de uitare a fiinţei şi starea de asumare a fiinţei. În starea de uitare a ființei, în care trăiesc majoritatea, omul se dedică distracțiilor materiale și trăiește la nivel superficial, iar în starea de asumare și conștientizare, omul "ţine seama în permanenţă de fiinţă", în autenticitate. “Deoarece numai această modalitate ontologică oferă contactul cu propria autocreaţie, doar aici putem găsi puterea de a ne schimba”.

Comparația vieții cu moartea, ne face să apreciem viața mai mult. Conștientizarea că viața se va sfârși la un moment dat, îi dă acesteaia mai multa valoare, iar acesta este darul pe care îl poate aduce moartea. “Limitarea posibilităţii unei plăceri creşte valoarea plăcerii" – Freud. Yalom ne relatează apoi întâmplările unor sinucideri eșuate, și felul în care experiențele le-au schimbat perspectiva asupra vieții protagoniștilor. Șase din zece oameni care au sărit de pe podul Golden Gate, cu intenția de a-și pune capăt zilelor, au regretat decizia în clipele când se aflau în cădere liberă. Ei și-au dorit atunci să nu moară, și au afirmat că Dumnezeu le-a îndeplinit vrerea, lăsându-i să trăiască. Ca urmare, oamenii au descoperit un nou sens al vieții, acela de a trăi în comuniune cu semenii, de a-i ajuta, din iubire pentru miracolul de a exista.  Se pare că oamenii care au "privit moartea în ochi", și i-au supraviețuit, au dobândit o mai mare prețuire a vieții, "un puternic simţ al scurtimii vieţii şi al caracterului ei preţios... un simţ mai acut pentru farmecul vieţii, o percepere şi o reacţie emoţională mai sensibilă la ceea ce se întâmplă în imediata apropiere... o capacitate de a trăi momentul şi a savura fiecare clipă în trecerea sa... o mai bună conştientizare a vieţii - conştientizare a vieţii şi a celor vii ca şi impulsul de a o savura acum, până nu e prea târziu (…) și  o creştere a compasiunii şi a omeniei.." (I. Yalom, “Psihoterapia existențială”, 2010, p.49).

În majoritatea experiențelor ce implică pacienți care se confruntă cu diagnosticul de cancer, aflându-se în moment de criză existențială, s-a putut observa o schimbare drastică în gândire și comportamente. Aceștia urcând parcă pe o treaptă superioară în ascensiunea spirituală, nu se mai lăsau supărați de banalități, nu mai făceau lucruri care nu le erau pe plac, apreciau mai mult micile bucurii ale vieții (spectacolul naturii, sărbătorile tradiționale, tot ce le putea oferi trăirea clipei prezente), și aveau mai puține temeri și griji.

Angoasa de moarte poate fi utilizată în cadrul psihoterapiei pentru a dezrădăcina temerile și mecanismele de apărare psihice construite pentru evitarea ei. Ca terapeuți, putem îndruma pacienții să privească dincolo de moarte prin apartenența la grup social, prin făurirea de urmași biologici, planul teologic - existențial superior, creativitate - a lăsa opere în urma sa, comparația cu ciclitatea naturii, și prin "pierderea de sine" - starea ce se desfășoară în prezentul continuu. Este important să înțelegem că frica de moarte implică de fapt o serie de alte frici, de la teama de necunoscut referitoare la propriul corp și a destinației propriului suflet, până la gândurile legate de cei apropiați și de proiectele personale, toate sub amprenta durerii. Jaques Choron a identificat trei dimensiuni ale fricii de moarte: faţă de ce vine după; faţă de evenimentul morţii; faţă de încetarea existenţei.

Kierkegaard, Rollo May, și Freud, au făcut distincția între frică și angoasă, prima reprezentând teama de ceva cunoscut, iar angoasa fiind o "stare de neajutorare în fața necunoscutului". Iar Yalom propune "deplasarea sa de pe nimic, pe ceva". "Dacă vom putea  transforma teama de nimic în teamă de ceva, vom putea iniţia acţiuni de  protecţie - altfel spus, vom putea fie să evităm lucrurile de care ne temem, fie să dezvoltăm ritualuri magice care să o diminueze, fie să planificăm o  campanie sistematică de detoxifiere." (I.Yalom, Psihoterapia existențială, 2010, p.59).

Angoasa de moarte se poate manifesta printr-o serie de psihopatologii, unde nevrozele obsesionale severe au fost declanșate de evenimente apropiate de moarte, paciențîi fiind îngrijorați de păstrarea controlului și a igienei, manifestând dezgust față de boală, degradare, microbi, murdărie și dezordine, de spațîi închise și de întuneric, dezvoltând ritualuri care să îi protejeze de pericole, fiindu-le teamă de propria dispariție. De asemenea, presiunea angoasei de moarte se manifestă sub forma atacurilor de panică cu elemente de hiperventilație, după cum au relevat un studiu vast efectuat de Herbert Lazarus şi John Kostan. Această temere fundamentală este responsabilă și pentru 50% din cazurile de depersonalizare, după cum a concluzionat Martin Roth în investigațiile sale clinice. Moartea sau boala gravă a apropiaților pacienților au constituit elementul declanșator.

Până în prezent, cu ajutorul instrumentelor empirice, cercetătorii au măsurat nivelul conștientizării angoasei de moarte în rândul populației omogene, și au constatat că există diferențe conforme meseriilor alese (studenții la psihiatrie fiind mai afectați decât cei de la medicina chirurgicală), sau de religiozitate (cei religioși fiind mai puțin afectați decât cei non-religioși), ori de gen (femeile fiind mai conștiente decât bărbații), sau în funcție de vârstă (adolescenții fiind mai preocupați), ori de psihopatologie în rândul vârstnicilor (cei sănătoși mintal fiind mai împăcați decât cei imaturi psihologic ori cu diagnostice psihiatrice). "Diferenţa majoră între cei normali, nevrotici şi psihotici a fost că psihoticii au manifestat o mai mare frică de moarte. Pe nivelurile conştiente, subiecţii mai vârstnici şi mai religioşi vedeau moartea într-un spirit destul de pozitiv, dar cădeau pradă angoasei pe niveluri mai profunde". Așadar, nevroza este un indicator al angoasei de moarte, conștiente sau inconștiente.

Revenind la psihoterapie, acceptarea morții poate fi elementul declanșator al schimbării radicale de viață a persoanei, și o abordare sănătoasă a acestei teme nu ar mai trebui să fie dată deoparte.

Ca un prim pas în abordarea morții, a acestui subiect atât de sensibil pentru pacient dar și pentru noi înșine, este atingerea lui în cadrul terapiei, și putem începe cu întrebări despre ultima pierdere suferită. Nu ne putem lasă copleșiți de negare, să ne prefacem că moartea nu există, atâta timp cât ne-am asumat rolurile de însoțitori ai semenilor noștri neinstruiți în tainele mecanismelor psihice.

După cum menționează I.Yalom, fiecare om care a pierdut pe cineva drag, a experimentat senzația propriei morți ce va veni la un moment dat, dar și o pierdere a unei părți din sine odată cu plecarea acelei persoane. Este necesar să cunoaștem despre pierdere, pentru a putea înțelege prin ce trece ființa umană (și nu numai, chiar și cele necuvântătoare), situațiile în care o persoană suferă pierderea unui atașament sufletesc esențial, fără a dori acest lucru sau fără a putea face ceva împotrivă. Că durerea este un proces spontan de adaptare la irevocabilitatea pierderilor suferite, și se manifestă la nivelurile: emoțional, fizic, cognitiv și comportamental. Și să întrebăm despre determinanții durerii:

- Cine și cum a fost persoana pierdută (obiectul, relația)?

- Natura atașamentului,

- Modalitatea prin care a avut loc pierderea,

- Istoricul personal al pierderii și doliilor,

- Variabile ale personalității,

- Schimbările sociale.

Dar și despre necesitatea doliului, pentru acceptarea realității pierderii, trecerea prin durerea fizică, emoțională, comportamentală asociate pierderii, adaptarea la o nouă înțelegere a vieții, în care ființa/obiectul pierdut nu mai există, relocarea din punct de vedere emoțional a ființei/obiectului pierderii și permiterea investirii energiei în altă persoană/obiect. Încheierea procesului de doliu are loc atunci când persoana simte față de ființa/obiectul pierdut tristețe, dar nu și durere.

Iar pentru acestea, este nevoie de o însoțire plină de înțelegere, răbdare și compasiune. Ceea ce într-o societate din ce în ce mai grăbită, și mai superficială, se întâmplă tot mai rar. Ne grăbim să punem măștile vesele, pentru că "așa trebuie, ca să fim dezirabili", îngropând în adâncurile noastre durerea pierderii, fugind de aceasta, până când ne ajunge din urmă și ne înșfacă cu ghearele sale puternice.

Moartea în sine distruge omul, dar ideea de moarte poate fi stimulul declanșator în a începe să facă schimbări majore în viața sa. Uneori, atunci când se confruntă cu o situație-limită, ce i-ar fi putut pune capăt vieții, sau când asistă la decesul cuiva apropiat, persoana își re-evaluează condițiile de viață și începe să ia decizii benefice pentru a-și îmbunătăți sănătatea și a-și prelungi timpul petrecut pe pământ. Acesta este punctul în care omul devine mai atent la ce consumă, alimente și băuturi, renunță la viciile dăunătoare cum ar fi fumatul, își menajează mai mult sănătatea mintală, și se raportează la cei apropiați și la comunitate cu mai multă iubire, compasiune, înțelegere și dorință de a se face util și de folos.

Poate fi un bun punct de restructurare cognitivă în demersul terapeutic, dacă persoana apelează la sprijinul psihologic, pentru că, după cum știm, oricât de înălțătoare este intenția, schimbarea practică a unor tipare bine înrădăcinate în psihic de-a lungul vieții, poate fi extrem de dificilă. Această conștientizare trezește omul din "amorțeala" și rutina cotidiene, oferindu-i o perspectiva mai profundă. "Cancerul vindecă nevroza. Deşi aruncată aproape cu insolenţă, propoziţia conţine un adevăr dramatic: nu adevărul groaznic al faptului că moartea elimină viaţa împreună cu toate durerile ei, ci adevărul optimist că anticiparea morţii furnizează o viziune mai bogată asupra problemelor vieţii."(I.Yalom, Psihoterapia existențială, 2010, p.191). Oamenii care se confruntă cu posibilitatea pierderii propriei vieți, își înving temerile paralizante de până atunci, și au sentimentul că își redobândesc controlul asupra destinului. O altă revelație ce are loc, este prețuirea bucuriilor și plăcerilor mărunte ale vieții, cum sunt simțurile corpului, de la gustul mâncării la auz, sau spectacolul subtil al naturii înconjurătoare. O stare de gratitudine pentru darurile existenței, într-o înțelepciune și detașare față de provocările orgoliului de dinainte.

Conform lui Irvin Yalom în lucrarea mai sus citată, o metodă terapeutică ce poate fi folosită pentru a îndepărta angoasa de pierdere a statutului și deci a vieții cu care se identifică pacientul, este dezidentificarea. Acesta se poate face în cadrul unei ședințe de aproximativ 40 de minute, și constă în a cere persoanei să enumere pe cartonașe separate opt variante de răspuns la întrebarea "Cine sunt?", și să le ierarhizeze cât mai aproape de nucleul existențial. Terapeutul apoi îi cere pacientului să se gândească la fiecare răspuns, și la posibilitatea de a renunța pe rând la acestea. La finalul procesului, se revine asupra lor și se reintegrează cele opt atribute în câmpul conștiinței pacientului. Această metodă, dezidentificarea, face parte din sistemul de psihosinteză elaborat de Roberto Assagioli, cu scopul de a determina oamenii să ajungă la nucleul pur al conștiințelor lor, imaginându-și debarasarea treptată de trup, emoții, dorințe și sfera mentală.

Alte tehnici terapeutice expuse de către Yalom, presupun aducerea pacientului într-un "soc existențial", prin exerciții precum a-și scrie propriul necrolog, sau a desena o linie cu două capete, fiecare însemnând începutul și sfârșitul vieții, și trasarea unei cruci pentru punctul în care se află în acel moment. Și pentru că psihologia este despre și pentru oameni, factorul uman este cel care ne ghidează în profunzime. Astfel, pentru a încuraja pacienții să se deschidă asupra temerilor lor cele mai profunde și în special despre angoasa de moarte, tema acestui referat, autodezvaluirea este o metodă de efect ce va trezi în celălalt tema unei reflecții. “Autodezvăluirea este esenţială în psihoterapie, fie ea de grup sau individuală. De asemenea, este important ca membrii să nu considere grupul ca un loc al confesiunilor forţate.” (I.Yalom, Psihoterapia existențială, 2010, p.213).

Astfel este și experiența mea personală în legătură cu pierderea. Într-un timp scurt, acum câțiva ani, am pierdut cele două figuri materne de atașamanet din viața mea: pe mama și pe mama ei, femeile care m-au crescut, îngrijit și iubit. Dar după care nu am putut să jelesc, pentru că viața mă chema la datorie. Prietenii și persoanele apropiate mi-au oferit spațiul necesar în a-mi plânge pierderile, dar probabil neștiind cum să mă gestioneze, cel mai bun singurul sprijin a venit din partea terapeutului la care am mers.

De aceea, știu cât de importantă este compasiunea față de pierdere, și câtă nevoie există de fapt în fiecare om care a trecut prin durerea cauzată de moarte. Sunt recunoscătoare pentru faptul că dețin cunoștinte psihologice întru ușurarea acestei teribile angoase și îmi doresc să asist și pe cei care mă solicită.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie:

1.     David San Filippo Ph.D., Perspective filosofice, psihologice și spirituale despre moarte, Universitatea Națională Louis, ianuarie 2006;

2.     Profesor de filozofie Ryan Christensen, Provo, Utah, 5 februarie 2015;

3.     I.P.S. Lazăr Puhalo, Sufletul, Trupul și Moartea, trad. Virgil Baidoc, II (Eikon, f.a.);

4.     Cap-Bun Marina, Atitudini față de moarte în cultura și civilizația română, 2012, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”;

5.     Irvin Yalom, Psihoterapia existențială, 2010, editura Trei.

Psihologia relației de iubire

 

            Domeniul vast al psihologiei sexualității umane este într-o permanentă relevare și schimbare, la fel ca și tendințele psiho-sociale ale specie umane aflate în continuă evoluție.

            Cu fiecare individ ce are particularitățile sale, se pot ridica noi întrebări și chestiuni problematice în fiecare arie a psihicului. Sexualitatea este oricum un teren sensibil și extrem de divers, cu multe subiecte necunoscute, sau încă nediscutate. Însă știința întotdeauna a incearcat să facă lumină și să traseze indicatoare pentru a ne ghida în însoțirea solicitanților spre rezolvarea celor mai sensibile și profunde probleme cu care se confruntă.

            Dimensiunile psiho-sexologiei: reproducția, placerea (hedonismul), și cea relațională, identitatea sexuală, evoluția sexualității în etapele vieții, actul sexual în sine, comportamentul sexual, disfuncțiile, variațiile, și patologiile, deviațiile, sunt în linii mari ariile atinse în literatura de specialitate, iar practica psihoterapeutică în cabinet este cel mai bun indicator în acest sens.  Prima condiție a bunei desfășurări într-un astfel de demers este bineînțeles comunicarea, iar adesea în cadrul unui cuplu aceasta nu are loc. Există multe lucruri nespuse între parteneri în privința satisfacției sau insatisfacției sexuale, din varii motive: ei nu doresc să își rănească partenerul/partenera, sau, nu știu exact ceea ce le lipsește pentru a se simți satisfăcuți în timpul actului sexual.

După cum bine știm, rolul psihoterapiei este de a-și ajuta beneficiarii să scoată la lumină cele mai ascunse gânduri pe care le au, incluzând dorințele și fanteziile sexuale, dar uneori cu prețul “contaminării” gândurilor psihoterapeutului. Ca ființe umane care gândesc dar și simt, terapeuții pot fi atinși profund când ascultă relatările pacienților, identificandu-se cu aceștia, sau provocandu-le gânduri instinctuale ce țin de eros, evident nedeontologice. Unii ar fi de părere că discuțiile despre sexualitate nu își au locul în psihoterapie, probabil pentru a preveni degenerarea relației terapeut-client. Însă știința ne-a arătat de-a lungul timpului că ramurile sale au crescut în funcție de nevoile generale. În cartea sa, “Ora de intimitate. Iubire şi relaţii sexuale în psihoterapie”, Susan Baur aduce în discuție cazurile cunoscute din domeniul psihologiei, unde relația terapeutică a fost “întinată” de factorul instinctual.

Terapeuți psihanaliști celebri precum Sigmund Freud, Otto Rank, Sandor Ferenczi, Carl Jung și Frieda Fromm-Reichmann, au încălcat regulile de dragul iubirii, invocandu-se fenomenul transferului și contratransferului ce are loc între pacient și terapeut. Astfel, faptele lor nu au fost sancționate la acel moment, și poate că a contat și parcursul ulterior al celor implicați, unde fosta pacientă a lui Jung, de exemplu, Sabina Spielrein, a avut o carieră profesională fructuoasă, devenind una dintre primele femei terapeute din psihanaliză, fizician, și autoare a unor lucrări importante despre instinctul de moarte, psihoterapia pentru copii, și psiholingvistica. Sau Erich Fromm, care i-a fost student și pacient Friedei Reichmann, fiind nevoiți să întrerupă tratamentul odată ce s-au îndrăgostit, și casatorindu-se ulterior.

 

Autoarea Susan Baur evidențiază complexitatea acestor situații, și aduce în discuție aportul pacientelor de sex feminin care, desigur că pot fi victime vulnerabile în fața unui terapeut necinstit, dar în același timp pot fi și inițiatoarele unei astfel de imoralități: “Deși campania de curățare a psihoterapiei a educat o generație de clienți, făcându-i mai capabili să identifice, dacă nu să reziste la practici lipsite de etică, vehemența cruciadei a dus la anumite distorsiuni. Părți ale discuției au fost duse în subteran, lăsându-ne cu o imagine incompletă a relațiilor medic-pacient de studiat și, mai departe, a forțat femeile să aibă rolul restrâns de victime nevinovate - miei. Această poziție poate oferi un punct de plecare pentru unii pacienți, dar victima nevinovată nu este un rol care este suficient de mare sau suficient de flexibil pentru a se potrivi sentimentelor și acțiunilor majorității femeilor. Le pune într-o postură de trei ori incomodă: neputinciose în fața terapeuților lor ne-etici, dependente de terapeuții lor, și reduse la tăcere când vine vorba despre propria lor dorință erotică.”

Frica noastră de a fi acuzați de incorectitudine sau de a comite încălcări ale limitelor, ne paralizează în a fi afectați de clienții noștri și de a auzi toate aspectele experiențelor lor sau ale experiențelor noastre. Știm cât de important este să explorăm toate părțile narațiunii, cele delicate și cele dureroase. De exemplu, dacă nu acordăm atenție celor delicate, ne scăpă poate ceea ce a fost de ajutor pentru Spielrein din legătura sa cu Jung, care i-a permis acesteia să-și revină după psihoză și să-și termine educația.

            Erich Fromm vorbește în cartea sa (“Arta de a iubi”) despre experiența trăirii realității umane a propriului centru al existenței sale, “locul” unde se află nucleul iubirii. Iubirea este o energie ce se află în continuă mișcare și care apare în urma aprofundării relației apropiate între două persoane, în funcție de vivacitatea aportului adus de fiecare. “Iubirea ca răspuns al problemei existenței umane”: evoluția omului din regnul animal prin dobândirea conștiinței de sine și prin păstrarea instinctelor animalice, a rezultat o ființă care simte pornirile agresive și afective dar pe care le ține sub control cu ajutorul rațiunii. Problema existenței umane se referă la contientizarea faptului că nu avem nici un control asupra duratei vieților noastre (naștere și moarte) și nici a celor pe care îi iubim, asupra societății din care facem parte sau a fenomenelor catastrofice naturale.

Această angoasă își găsește alinare în comuniunea cu ceilalți, în discuțiile și activitățile pe care le avem împreună, însă în societatea modernă, consumul de alcool și de droguri precum și comportamentul sexual compulsiv, au substituit această conexiune pentru mulți oameni. Așadar, oamenii au nevoie de relații de iubire pentru sănătatea psihică, nemaimentionand beneficiile asupra sănătății corporale. Dacă a ne permite să simțim afecțiune față de clienții nostrii în psihoterapie, fară a încalcă delimitările deontologice, îi poate ajuta cu adevărat să se redreseze, de ce să nu ne oferim disponibilitatea? Pacienții solicită ajutorul terapeutului în momente de cumpănă din viețile lor și este posibil ca noi să fim singurele relații semnificative pe care le au la timpul respectiv. Poate că, intradevar, mai presus de știință este iubirea cea care poate vindeca sufletele ranite.

 

 

Bibliografie:

1.      Susan Baur, Ora de intimitate. Iubire şi relaţii sexuale în psihoterapie, Editura Trei

2.      Fromm Erich, Arta de a iubi

3.      Dan Navolan, Dana Stoian, Marius Craina - Sexologia Ediţia a II-a, Editura "Victor Babeş", 2020

Terapie cu Inteligența Artificială?

 

Implicarea emoțională sau atașamentul pe care unii oameni îl dezvoltă cu Inteligența Artificială sau entități digitale poate fi atribuită mai multor factori:

1. Personificare: Sistemele IA sunt concepute pentru a avea abilități de conversație și pentru a simula răspunsuri asemănătoare oamenilor, iar unii oameni le pot atribui în mod inconștient calități asemănătoare omului. Acest lucru poate duce la un sentiment de conexiune sau companie.

2. Singurătate și izolare: Unele persoane care se confruntă cu singurătatea sau izolarea socială pot apela la chatbots IA sau la însoțitori virtuali pentru companie și sprijin emoțional. Aceste sisteme IA oferă o prezență fără judecăți și mereu disponibilă.

3. Antropomorfism: Oamenii au tendința naturală de a antropomorfiza obiecte sau entități, impregnându-le cu caracteristici umane. Acest lucru poate duce la atașament emoțional atunci când interacționăm cu IA.

4. Utilitate și asistență: sistemele IA pot fi extrem de utile și eficiente în furnizarea de informații și asistență. Interacțiunile pozitive în care IA rezolvă probleme sau oferă sprijin pot crea un sentiment de recunoștință și atașament.

5. Personalizare: sistemele IA pot fi programate pentru a-și aminti preferințele utilizatorului și pentru a-și adapta răspunsurile în consecință. Această personalizare poate face utilizatorii să se simtă văzuți și înțeleși, stimulând un sentiment de conexiune.

6. Influența media: Cultura pop și mass-media descriu adesea scenarii în care oamenii formează conexiuni emoționale cu IA sau roboți. Aceste portrete pot influența percepțiile și comportamentele oamenilor.

7. Mecanism de coping: În unele cazuri, oamenii pot apela la însoțitori IA ca o modalitate de a face față provocărilor personale sau traumei. Sistemele IA oferă un spațiu pentru a exprima gândurile și emoțiile fără teama de judecată.

Este esențial să reținem că atașamentul emoțional pe care unii oameni îl formează cu IA poate varia foarte mult și nu toată lumea îl experimentează în același grad sau în același mod. În plus, aceste relații sunt fundamental diferite de relațiile de la om la om și nu ar trebui privite ca înlocuitori pentru conexiunile umane autentice.

Deși IA poate oferi sprijin și companie în anumite contexte, este esențial pentru oameni să mențină relații sănătoase și echilibrate cu alți oameni pentru bunăstarea lor emoțională. În plus, sistemele IA nu sunt ființe sensibile sau conștiente și nu au sentimente sau emoții proprii, astfel încât orice conexiune emoțională experimentată este unilaterală și se bazează pe percepția și interpretarea umană.

Sinele in aceasta viata

 "Un mesaj profund, adevărat, lasat de Bert Hellinger , pentru cine nu știe, a decedat pe data de 19/9/19.

Psihoterapeutul și scriitorul german avea 93 de ani, este cunoscut în întreaga lume pentru crearea metodei terapeutice "Constelația familială".

A lăsat acest text minunat:

" Viața te dezamăgește să nu mai trăiești cu iluzii și să vezi realitatea.

Viața distruge tot ce este de prisos până când rămâne doar ce este important.

Viața nu-ți dă pace, să încetezi să te învinovățești pe tine însuți și să accepți tot ce nu poti schimba.

Viața îți va retrage ceea ce ai, până când nu te vei mai plânge și vei începe să mulțumești.

Viața trimite oameni contradictorii să te vindece, așa că nu te mai uiți afară și începi să reflectezi cine ești în interior.

Viața îți permite să cazi iar și iar, până când decizi să înveți lecția.

Viața te ia din drum și îți prezintă răscrucea, până când încetezi să vrei să controlezi totul și să curgi ca un râu.

Viața îți pune dușmanii in cale, până nu mai "reacționezi".

Viața te sperie și te va speria de câte ori este nevoie, până îți vei pierde frica și îți vei recăpăta credința.

Viața te distanțează de oamenii pe care îi iubești, până când înțelegi că nu suntem acel trup, ci sufletul pe care îl conține.

Viața râde de tine de multe și multe ori, până când nu mai iei totul atât de în serios și poți râde de tine.

Viața te rupe în câte părți sunt necesare, pentru ca lumina să te pătrundă.

Viața se confruntă cu voi rebelii, până când încetați să încercați să o controlați.

Viața repetă același mesaj, dacă este cazul cu țipete și lacrimi, până când în sfârșit îl auzi.

Viața trimite fulgere și furtuni, ca să te trezească.

Viața te umilește și uneori te învinge iar și iar până când decizi să-ți lași ego-ul să moară.

Viaţa îţi neagă bunurile şi măreţia până când nu mai vrei bunuri şi măreţie şi începi să serveşti.

Viața îți taie aripile și îți taie rădăcinile, până când nu ai nevoie de aripi sau rădăcini, doar dispari în forme și ființa ta zboară.

Viața îți neagă miracole, până când înțelegi că totul este un miracol.

Viața îți scurtează timpul, ca să te grăbești să înveți să trăiești.

Viața te ridiculizează până când devii nimic, nimeni, pentru ca atunci devii totul.

Viața nu îți oferă ceea ce îți dorești, ci ceea ce ai nevoie pentru a evolua.

Viața te doare și te chinuie până când renunți la capricii și istericale și îți apreciezi respirația.

Viața îți ascunde comori până când înveți să ieși la suprafață și să le cauți.

Viața ti-l neagă pe Dumnezeu, până când îl vezi în toți și în toate.

Viața te trezește, te taie, te rupe, te dezamăgește... dar crede-mă, asta e ca Sinele tău cel mai bun să se manifeste... până când doar iubirea rămâne în tine ".

Bert Helinger

Tulburarea de personalitate depresivă

 Tulburarea de personalitate depresivă figurează în manualul DSM-IV-TR (2000) la categoria tulburărilor de personalitate non-specifice, în curs de cercetare, alături de tulburarea pasiv-agresivă, iar în manualul DSM-5 (2013) nu mai este inclusă.

TP depresivă se caracterizează prin gânduri și comportamente depresive, dispoziție dominată de amărăciune, lipsă de bucurii, veselie și spontaneitate, stimă de sine scăzută și inadecvare, sentimente de vinovăție și remușcare (Tudose, 2007). Aceste cogniții și comportamente depresive se manifestă în afara unui episod depresiv major și nu pot fi explicate prin intermediul unor tulburări distimice (depresie majoră).

Persoanele cu TP depresivă au un sentiment persistent de tristețe, sunt pesimiste, pasive, modeste, nu au simțul umorului și de multe ori au impresia că nu merită să fie fericite; de asemenea, sunt predispuse la dezvoltarea tulburării distimice și a depresiei majore.

Lelord și Andre (2003) consideră că personalitatea depresivă se caracterizează prin următoarele:

• Pesimism: în orice situație s-ar afla, vede doar latura sumbră a acesteia, posibilele riscuri, supraevaluează aspectul negativ, minimalizându-l pe cel pozitiv.
• Dispoziție tristă: este posacă de obicei, chiar și atunci când lipsesc evenimentele neplăcute care să justifice această dispoziție.
• Anhedonia: nu prea resimte plăcerea, nici în cazul unor activități ori situații considerate în mod obișnuit ca fiind agreabile.
• Autodepreciere: nu se simte “la înălțime”, nutrește sentimente de inaptitudine ori de culpabilitate, chiar și atunci când ceilalți îl apreciază.

Diagnosticarea. 

Criteriile de cercetare pentru TP depresivă din Manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale DSM-IV-TR (2000) sunt următoarele:

1. Un pattern pervaziv de cogniții și comportamente depresive începând precoce în perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte, după cum este indicat de cinci sau mai multe dintre următoarele:

• dispoziția habituală este dominată de tristețe, disperare;
• dezgust, dezolare, nefericire;
• ideea de sine se centrează pe convingerile de insuficiență;
• inutilitate și stimă de sine scăzută;
• este critic, acuzator și depreciativ față de sine;
• este ruminativ și dispus la aprehesiune (teamă vagă);
• este negativist, critic și intransigent față de alții;
• este pesimist;
• este înclinat spre sentimente de culpă sau remușcare:

1. Nu survine exclusiv în cursul episoadelor depresive majore și nu este explicată mai bine de tulburarea distimică:

Tulburarea apare în mod egal la bărbați și la femei.

Sunt incriminate: pierderi precoce, parentaj deficitar, stimă de sine scăzută, vinovăție, autopedepsire, pierdere precoce a obiectului iubit.

Cercetările arată că această TP are o prevalență crescută la membrii familiilor cu depresie majoră (APA, 2000).

Tratamentul. 

Psihoterapiile cognitiv-comportamentală au fost elaborate special pentru tratarea depresiei, obiectivul acestor terapii fiind acela de a-l ajuta pe pacient să-și reconsidere propria viziune pesimistă asupra lumii și asupra propriei persoane, de a-l învăța să gândească mai rațional și să găsească soluții la problemele sale.

Sursa: Steliana Rizeanu - Tulburările de personalitate, Editura Universitară, București, 2020.

 

Poveste terapeutica ANXIETATE - Zana si pana fermecata

 In aceasta poveste este vorba despre o fetita destul de speriata de Vrajitoarea cea Rea care apare in jocurile si visele ei. Din pacate si oamenii mari din jurul ei seamana de multe ori cu Vrajitoarea cea Rea. Aparitia vrajitoarei o face sa traiasca sentimente intense de frica, sa se simta vulnerabila, sa fie timida, retinuta, lipsita de putere, foarte putin comunicativa. De asemenea, ea are si vise urate.

Intr-o zi, pe fetita cu pricina, o viziteaza Zana cea Buna, caci Zana are pentru ea un leac. Ea deja stie ce o supara pe fetita, asa ca poposeste in camera fetitei si ii spune cu glasul ei bland:

– Draga mea fetita, este adevarat ca Vrajitoarea cea Rea exista. Și intr- adevar, este destul de rea, iar copiilor din lumea intreaga le este frica de ea. Dar, adu-ti aminte ca, in toate poveștile, copiii reusesc sa scape din ghearele rautacioase ale vrajitoarei. Spune-mi, tu ai auzit pana acum de vreun copil chinuit de vrajitoare si nesalvat?

Fetita, desi uimita de aparitia Zanei, ii raspunde fara sa stea prea mult pe ganduri:

– Nu, nu am auzit. De cele mai multe ori, vrajitoarelor le vine cineva de hac. De multe ori mor sau raman neiubite de nimeni, singure, in cautare de copii speriati, singuri si fara protectie.

– Ei, da, se pare ca au si ele o treaba de facut, spuse Zana. Uite, ca sa scapi de Vrajitoarea cea Rea iti dau aceasta pana.

Și Zana ii intinse fetitei o pana frumos colorata.

– Este o pana fermecata, spuse Zana. De cate ori te temi de vreo vrajitoare, misca pana, uite asa ca si cum iti faci vant cu un evantai. Aerul racoros pe care il vei simti atunci va face sa apara Binele si Frumosul. Atunci vrajitoarea se va retrage pentru ca tine prea mult la viata ei asa urata cum e, iar tu vei fi in siguranta.

– Stii, spuse fetita facandu-si vant cu pana fermecata, imi e chiar mila de Vrajitoarea cea Rea. Si chiar o iubesc putin. Saracuta, e singura, mereu pusa pe fuga si asa de urata! Nici nu e de mirare de ce e atat de rea! O, Zana buna, sa stii ca o accept pe biata Vrajitoare. Pe toate vrajitoarele rele le accept.

– Esti o fetita inteleapta, spuse Zana. Nu iti promit ca Vrajitoarea cea Rea va deveni buna. S-ar putea sa ramana rea, asa cum o stii. Insa ai pana fermecata ce te ajuta intotdeauna sa treci prin momentele grele.

 – Iti multumesc, Zana mea Buna. Iti multumesc pentru ajutorul tau.

Si Zana cea Buna a zambit, a imbratisat-o pe fetita si apoi a disparut asa cum a aparut, de nicaieri, stiind ca de-acum, fetita are curaj sa se plimbe prin locuri primejdioase, chiar sipe acolo pe unde obisnuiesc sa umble Vrajitoarele cele Rele.

Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă

 Termenul de pasiv-agresiv a fost utilizat prima dată de către psihiatrul colonel William Menninger în publicația “Nomenclature and Method of Recording Diagnoses” (U.S. War Department, 1945) cu referire la reacțiile colerice ale soldaților neobișnuiți cu rigorile vieții militare care, în principiu, se supuneau rigorilor militare, dar o făceau cu ostilitate manifestată prin amânarea sau uitarea îndeplinirii unei sarcini sau îndeplinirea acesteia fără nici un pic de eficiență. (Murphy și Oberlin, 2007).

TP pasiv-agresivă a fost introdusă în DSM-IV-TR (2000) în categoria Tulburările de personalitate fără altă specificație, criteriile sale de cercetare fiind în curs de validare, iar în clasificarea DSM-5 (2013) este menționată în anexă, în categoria Alte tulburări de personalitate, în așteptarea validării sale ca diagnostic.

Tulburarea este denumită și negativistă, subiecții din acest grup manifestând permanent o rezistență pasivă la orice solicitare socială sau profesională, fiind opoziționiști, negativiști și sabotori mascați. 

Se consideră că persoanele cu această TP au crescut într-un mediu rigid, strict, în care nu au putut să-și exprime opiniile și au învățat să nu refuze nici o solicitare din partea părinților, pentru a nu-i supăra sau deranja, nici în situația în care nu doreau să facă un anumit lucru.

Caracteristicile principale ale acestei TP sunt rezistența la solicitări, însoțită de amânarea răspunsului la rugăminți și o relație de dependență ostilă cu persoana semnificativă cu care se află în relație (Tudose, 2007).

Aceste persoane nu au încredere în forțele proprii și au o stimă de sine scăzută, sunt în permanență îmbufnate și manifestă resentimente și invidie față de colegi.

Millon (1993) a adăugat patru caracteristici suplimentare ale TP pasiv-agresive:

• stare afectivă iritabilă;
• Ambivalent cognitiv;
• Imagine de sine nesatisfăcătoare;
• Relații interpersonale oscilante.

Murphy și Oberlin (2007) precizează faptul că agresivitatea pasivă poate fi asociată cu următoarele simptome:

• Iritabilitate cronică și depresie cronică;
• Egocentrism/narcisism/vanitate;
• Grad scăzut de autoapreciere;
• Comportament demonstrativ sau autodistructiv;
• Comportament adictiv, abuz de substanțe;
• Conduită inadmisibilă, care se vede scuzată din multe motive.

Persoanele cu TP pasiv-agresivă adoptă în exterior o atitudine docilă, dar în realitate ascund o mânie latentă, manifestată prin acțiuni cu finalitate manipulatoare, vindicative, care le permit să nege orice responsabilitate, blochează rezolvarea problemelor, au motivația de a răni sau indispune și un efect nociv asupra relațiilor (Murphy și Oberlin, 2007).

Se presupune că ar fi implicate anumite comportamente învățate, modelarea parentală, dificultăți precoce cu autoritatea, autonomia, dependența, submisivitatea și sfidarea.

Dpdv al relației, persoanele pasiv-agresive pot avea un stil de comunicare mai dificil, sunt politicoase și cooperante doar la suprafață, făcând acest lucru pentru a construi un raport bun cu ceilalți. La serviciu sunt pasive, evită să ia decizii, nu participă la discuții, nu-și expun punctul de vedere, nu obiectează deschis și le plictisesc schimburile de idei; exagerează ostentativ dificultatea sarcinilor primite și întârzie să le îndeplinească.

Lelord și Andre (2003) enumeră următoarele caracteristici ale persoanei cu TP pasiv-agresivă:

• Manifestă rezistență la exigențele celorlalți, atât în domeniul profesional, cât și în viața personală;
• Are probleme cu reprezentanții autorității, le pune la îndoială ordinele;
• Tărăgănează în îndeplinirea sarcinilor, se consideră neînțeleasă și rău tratată.

Criteriile de cercetare pentru personalitatea pasiv-agresivă (negativistă) conform DSM-IV (2000) se referă la un pattern pervaziv de atitudini negativiste și de rezistență pasivă la cererile de performanță adecvată, începând precoce în perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte, după cum este indicat de patru (sau mai multe) din următoarele:

• Se opune pasiv îndeplinirii sarcinilor sociale și profesionale de rutină;
• Se plânge că nu este înțeles și apreciat de alții;
• Este sumbru și certăreț;
• Critică și disprețuiește fără motiv autoritatea;
• Își exprimă invidia și resentimentele față de cei evident mai prosperi;
• Își exprimă în mod exagerat și persistent acuzele de neșansă personală;
• Alternează între sfidare ostilă și penitență.

Ca etiologie putem vorbi despre moștenire genetică, comportament învățat prin model parental sau dificultăți precoce în relația cu autoritatea (familie, societate).

Studiile efectuate de Fossati și colaboratorii săi (2000) au demonstrat existența unei corelații semnificative cu TP narcisistă, având în comun caracteristici precum grandoarea și exploatarea interpersonală și s-a emis concluzia că TP pasiv-agresivă ar fi mai degrabă un subtip al acestei personalități, decât o tulburare de sine-stătătoare.

În același timp, însă, studiile efectuate de Vereycken, Vertommen și Corveleyn (2002) au demonstrat că această TP este asociată frecvent cu conflicte cronice cu autoritatea, care nu sunt asociate semnificativ și cu alte TP, deci validează ideea că TP pasiv-agresivă reprezintă un diagnostic distinct.

Tratamentul.

Pacienții cu TP pasiv-agresivă au convingerea că exprimarea dezacordului față de ceilalți va determina pierderea autonomiei, astfel că ei răspund solicitărilor într-o manieră pasivă și indirectă.

În cadrul tratamentului apare opoziția pacientului față de intervenția psihologului; acesta trebuind să facă pacientul conștient de opoziționismul său și să utilizeze tehnicile de antrenament asertiv, trainingul abilităților sociale și al comunicării, managementul furiei. 

Persoana în cauză trebuie să înțeleagă că poate avea încredere și că vor colabora pentru a rezolva problemele, interacțiunea având rezultate pozitive.

Sursa: Steliana Rizeanu - Tulburările de personalitate, Editura Universitară, București, 2020.