Moartea unui părinte este una dintre cele mai sfâșietoare experiențe pe care le putem trăi în această viață și totuși, se poate întâmpla ca prietenii și familia noastră să nege această pierdere.
Adesea, absența nevăzută a sprijinului părintesc ne lipsește cel mai mult...
Relația cu părinții este una dintre cele mai unice relații pe care le putem avea.
În asemenea situație a pierderii majore, două lucruri sunt de făcut: să ne permitem să trăim doliul pe deplin, dar și să trăim viața pe deplin.
Părintele este ca o ancoră: după pierderea sa, îți lipsește vocea sa, îți lipsește să îi simți iubirea, faptul că te-au sprijinit, până la bătrânețe, apoi rolurile s-au inversat și i-ai sprijinit tu.
Atunci când părintele, dar și tu, erați la o vârstă avansată, oamenii din jur îți vor spune: “Erau deja bătrâni, la ce te așteptai?” sau “Știai că această zi va veni, este în legea firii”. (Acesta este un mecanism psihic de apărare și se numește Raționalizare).
Iar dacă ne luăm după logica bătrâneții, și calculăm la ce etate s-au dus, asta arată doar cât de mult timp au făcut parte din viața ta, întreaga ta viață, de copil și de adult.
Absențele nevăzute ale sprijinului parental. În acele momente negative din viață când se întâmplă ceva rău, și ne dorim să ne putem suna părinții, să vorbim cu ei despre asta.
Sau momentele pozitive, când ai vrea să împărtășești cu părinții. Amintirile frumoase pe care ei le dețineau despre noi, pe care noi le-am uitat, iar odată cu plecarea lor pierdem accesul la întreaga informație pentru totdeauna. Poveștile despre generațiile familiei voastre.
Nici un părinte nu e perfect, sau poate prea puțini sunt... Poate că părinții au fost oameni cu răni emoționale, iar oamenii răniți, rănesc la rândul lor pe ceilalți.
Când un părinte moare, și te afli la o vârstă matură, îți revine responsabilitatea de a te ocupa de aranjamente, de gestionarea emoțiilor celorlalți si de “logistică”, toate în imensa absență a acelui părinte pe care înainte te puteai bizui. Acel părinte care își făcea griji pentru tine și își dorea cele mai bune lucruri pentru tine. Iubirea necondiționată pe care ți-o oferea. Poate că acel părinte ți-era cel mai bun prieten, prima persoană la care mergeai pentru sfat sau consolare.
Doliul este o experiență organică, pe care nu este nevoie să o ghidăm, ci de care să ne lăsăm ghidați. Astfel, relația nu se va pierde. Moartea nu are puterea de a pune capăt unei relații atât de speciale pe care o avem cu părinții noștri. Să nu îi acordăm morții mai multă putere decât are deja. Relația noastră poate continua prin micile semne pe care le primim de la sufletele noastre dragi. Ca atunci când ai o zi proastă și dintr-o dată îți apare în gând cel/cea care a decedat, doar ca să îți fie alături.
De zilele lor de sărbătoare este cel mai greu, când toată lumea celebrează iar noi nu mai avem pe cine sărbători.
O treime din populația lumii au rămas fără mamă și fără tată. Dar durerea dăinuie dincolo de acele zile. Este o constantă cu care învățăm să trăim.
Ți se spune “De ce încă suferi? Trebuie să mergi mai departe”.
Să știi că nu ți-ai pierdut mințile. Durerea este acolo pentru că i-ai iubit pe acei oameni care ți-au fost părinți și îți este dor de ei, iar moartea unui părinte este un eveniment marcant, este firesc să te afecteze. Este ca un cutremur ce ne zguduie lumea, sau ca un avion ce se prăbușește.
De asemenea, din punct de vedere fiziologic, în urma unei traume atât de mari, legături neuronale din creier se scurt-circuitează lăsând urmări majore temporare în exprimarea verbală sau scrisă, memorie, atenție și concentrare. Acelea nu se refac în timp dar se pot restabili altele prin învățare de lucruri noi.
Sau oamenii din jurul tău care tratează pierderea ta ca pe ceva banal, nu au avut părinții tăi, nu au avut pe mama sau pe tatăl tău, care au fost oameni minunați. Poate că nici vreunul dintre frații tăi nu vor deplânge ca tine, dar asta este din cauză că nu au avut aceeași relație pe care ai avut-o tu cu acel părinte.
Când îți moare un părinte, moare odată cu el și o parte din tine, dar în același timp, și o parte din el trăiește prin tine. Încearcă să valorifici calitățile lor, ceea ce erau și ce făceau ei mai bun.
Un lucru atât de dureros ca pierderea cuiva atât de drag, nu îl putem discuta cu oricine, deși este primul lucru ce ne vine să îl spunem, pentru că nu toată lumea are capacitatea de a duce asemenea povară sufletească. Trebuie să ținem cont de acest fapt și să îi protejăm pe ceilalți dar și pe noi înșine, în eventualitatea unui răspuns nepotrivit din partea lor.
De aceea, vă recomand cu toată căldura să solicitați ajutor profesional în cazul în care treceți printr-o pierdere de asemenea grad. Psihoterapeutul este cea mai indicată persoană să vă însoțească în procesul doliului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu