Tulburarea de personalitate Dependentă

 Tp dependentă face parte din grupa C a tulburărilor de personalitate anxioase și ineficiente, alături de tulburarea evitantă și obsesiv-compulsivă. 

Dependența este o stare particulară a persoanei, caracterizată printr-o regresiune sau o imaturitate, de regulă emoțional-afectivă, și care duce la instalarea unui tip de comportament subordonat altei persoane.

Fenomenul apare frecvent în cursul stărilor de boală, de convalescență sau de handicap, ca o consecință a slăbirii Eului sau ca expresie a mecanismelor de apărare a Eului, legate de teama de boală sau de o stare de anxietate difuză și permanentă.

Principala caracteristică a TP dependentă este tendința sistematică de a lăsa în mod pasiv pe altcineva să ia decizii, fie că sunt minore sau majore. Persoanele dependente prezintă dificultăți chiar și în abordarea unor decizii zilnice, de rutină, solicitând un exces de asigurări din partea celorlalți. Pasivitatea acestor persoane merge la până a urma în totalitate pe celălalt, care își va asuma responsabilitatea pentru toate domeniile vieții.

Dependența se manifestă de obicei față de unul din părinți sau soț; această dependență se datorează unei importante lipse a încrederii în sine, în propria judecată sau abilități, chiar dacă aparent ar semnifica o lipsă de motivație și scădere a energiei și voinței. Există de asemenea o dificultate în exprimarea dezaprobării față de cei cărora le încredințează responsabilitatea.

Aceste persoane pot ajunge până la acceptarea diverselor lucruri agreat de celălalt, chiar dacă lor le sunt dezagreabile, sunt în mod frecvent expuse abuzurilor verbale, fizice sau sexuale. În cazul în care se sfârșește o relație, persoana dependentă caută rapid pe cineva care să-i asigure suportul de care are nevoie.

Bowlby (1977) consideră că TP dependentă reprezintă un exemplu de tulburare a sistemului de atașament, patternul său caracteristic fiind “atașat în mod anxios” și acesta s-a dezvoltat ca urmare a experiențelor persoanei care s-a îndoit de disponibilitatea figurii atașamentului său.

Comportamentul de supunere, dependența emoțională și frica de separare debutează la vârsta de adult tânăr, se manifestă în diverse situații în scopul obținerii de protecție și sprijin continuu și are la bază convingerea personaei respective că nu este capabilă să se descurce fără ajutorul altora.

Persoanele cu această TP au dificultăți în a-și exprima opiniile, temându-se să nu piardă sprijinul persoanelor de care depind sau dificultăți în a-și planifica activități proprii sau a derula un proiect propriu în mod independent; se simt neajutorate dacă sunt lăsate singure, au nevoie de protecție și sprijin continuu și de a intra în relații prin care să primească sprijin și atenție.

O clasificare a celor cu TP dependentă împarte tupburarea în cinci subtipuri (Millon, 2004):

• Tipul neliniștit: are trăsături evitante, este temător, vulnerabil la abandon, se simte singur dacă nu se află în preajma figurilor pe care le percepe ca fiind de ajutor;
• Tipul altruist: are trăsături masochiste, se percepe pe sine ca fiind parte a altcuiva, este absorbit, încorporat de persoana de care depinde, devine o extensie a celuilalt;
• Tipul imatur: este ca un copil, naiv, nedezvoltat, neformat, lipsit de experiență, incapabil să își asume responsabilități de adult;
• Tipul acomodat: are trăsături histrionice, este binevoitor, agreabil, grațios, se conformează rapid, se adaptează rapid rolului submisiv și de inferioritate;
• Tipul ineficace: include trăsături schizoide, este lipsit de merite, incompetent, neproductiv, în căutarea vieții fără probleme, refuză să facă față dificultăților și nu se sperie de neajunsurile proprii, bazându-se mereu pe celălalt.

Pentru diagnosticarea acestei tulburări trebuie să fie îndeplinite cinci (sau mai multe) din criteriile tulburării expuse în DSM-5, 2013).

TP dependentă se poate trata în timp cu ajutorul ședințelor de terapie cognitiv-comportamentală (Ștefan, 2018).

Principalul obiectiv al terapiei este de a-și câștiga autonomia și a învăța să acționeze independent de alții, dar se va pune accentul și pe dezvoltarea abilităților sociale și creșterea nivelului de autoeficacitate.

Având în vedere posibilitatea ca pacienții să renunțe la terapie pe măsură ce terapeutul va încerca să le întărească independența, Beck și colaboratorii săi (2004) consideră că relația terapeutică trebuie condusă cu tact și acest sens au formulat următoarele principii:

• Dependența se manifestă și în relația terapeutică și inițial trebuie tolerată;
• La început sunt utile un stil mai direct și sugestii practice, dar pe termen lung, pacientul va trebui să propună singur teme pentru acasă;
• Granițele relației terapeutice vor fi foarte clare pe parcursul terapiei, având în vedere că scopul terapiei este dobândirea autonomiei pacientului.

Sursa: Steliana Rizeanu - Tulburările de personalitate, Editura Universitară, București, 2020.

Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă

 TP obsesiv-compulsivă face parte din grupa C a tulburărilor de personalitate anxioase și ineficiente, alături de TP evitantă și cea dependentă.

Personalitatea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin perfecționism, preocupare obsesivă față de detalii, ordine și control mental în detrimentul flexibilității, standarde de performanță autoimpuse, scrupulozitate și încăpățânare (Tudose, 2007).

Caracteristicile esențiale ale acestei tulburări sunt stilul de gândire rigid, intens și strict orientat, distorsiunea simțului autonomiei și pierderea simțului realității sau a convingerilor despre lume (Shapiro, 1965).

Persoanele cu TP obsesiv-compulsivă sunt rigide, perfecționiste, moraliste și au comportamentul dominat de reguli, ceea ce predispune spre apariția anxietății generalizate. De obicei sunt zgârcite și au un standard de viață mult inferior celui pe care și l-ar permite.

Guidano și Liotti (1983) consideră că perfecționismul, nevoia de siguranță și convingerea existenței unei soluții absolut corecte la problemele umane sunt componentele dezadaptative ale acestei personalități.

În general, aceste persoane sunt devotate profesiei, intolerante față de compromisuri, foarte exigente cu ceilalți, încercând să le impună propriile standarde, dar neglijează activitățile plăcute și petrecerea timpului cu prietenii, în detrimentul îndeplinirii sarcinilor profesionale. Se percep ca niște persoane demne de încredere, responsabile și competente și au impresia că nu le ajunge timpul să-și îndeplinească toate activitățile propuse (Tudose, Dobranici, 2011). Pe cei din jurul lor îi consideră incompetenți, iresponsabili și prea îngăduitori față de sine.

Credințele lor principale sunt următoarele: 

• Știu cum este mai bine;
• Detaliile sunt esențiale;
• Oamenii ar trebui să încerce mai mult.

Iar strategia principală, aceea de a aplica reguli, a controla, a evalua și critica.

Relațiile lor interpersonale sunt puține, deoarece sunt formali, lipsiți de căldură și incapabili de a-și exprima sentimentele tandre.

De obicei provin din familii rigide, autoritare, profesiunea lor aparține unui domeniu orientat spre detalii și în timpul liber desfășoară doar activitățile pe care le consideră folositoare și au un obiectiv precis (Beck, Freeman și Davis, 2003).

Millon (2004) consideră că există cinci subtipuri ale acestei TP: birocratic, conștiincios, avar, cicălitor și puritan.

Se diagnostichează conform DSM-5 (2013), drept un tipar pervaziv caracterizat prin preocuparea pentru ordine, perfecționism și pentru a deține controlul mental și în relațiile interpersonale în detrimentul flexibilității, receptivității și eficienței, care debutează la vârsta de adult tânăr, se manifestă în diverse situații și îndeplinește următoarele criterii:

• Preocupare pt detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau programe în asemenea măsură încât scopul principal al activității se pierde.
• Grija excesivă pt perfecțiune în cele mai mici detalii interferează cu efectuarea proiectelor (este incapabil să termine un proiect, deoarece standardele sale personale excesiv de riguroase nu sunt respectate).
• Este excesiv de dedicat muncii și productivității, ceea ce nu lasă timp pt prietenii și activități relaxante.
• Scrupulozitate, rigiditate morală excesivă și inflexibilitate în materie de etică și valori.
• Este incapabil să arunce obiecte uzate, stricate sau nefolositoare, chiar dacă nu au nici o valoare sentimentală.
• Refuză să delege altora sarcini sau să lucreze cu alte persoane, dacă aceștia nu acceptă să facă lucrurile după regulile sale.
• Adoptă un stil de a cheltui foarte restrictiv, atât față de sine, cât și față de alții; consideră că banii trebuie economisiți pt eventuale catastrofe.

• Sunt rigizi și încăpățânați. 

Aceasta este una dintre cele mai frecvente TP în rândul populației generale, cu o prevalență cuprinsă între 2,1% și 7,9% mai mare la bărbați decât la femei (DSM-5, 2013).

De obicei, persoanele cu această tulburare se prezintă la terapie atunci când au probleme de anxietate, depresie, tulburări psihosomatice sau datorită problemelor de coping pe care le creează celorlalți (Beck, Freeman și Davis, 2003).

Există mai multe studii de specialitate care au demonstrat că eficiența terapiei cognitiv-comportamentale în tratarea TP obsesiv-compulsivă (Beck, Freeman și colab.,1994).

Se identifică sursa anxietății și se modifică gândurile disfuncționale.

Recomandare film (online, subtitrat): “Toc-toc”, 2017.

Sursa: Steliana Rizeanu - Tulburările de personalitate, Editura Universitară, București, 2020.

Tulburarea de personalitate evitantă

 “Tulburarea de personalitate nu reprezintă ceea ce sunt, ci, ceea ce am.”

TP evitantă face parte din grupul C al tulburărilor anxioase și ineficiente, alături de personalitatea dependentă și obsesiv-compulsivă și se caracterizează prin prezența unui sentiment de inferioritate, teamă, insecuritate și inhibiție socială, precum și o hipersensibilitate la evaluări negative din partea celorlalți (Tudose, 2007).

Termenul de personalitate evitantă a fost introdus de Millon (1969), care a considerat că aceasta este compusă dintr-un pattern “activ-detașat” ce se referă la teama și neîncrederea în ceilalți.

Persoanele ce au această TP evită orice implicare socială sau profesională care ar presupune relații interpersonale semnificative datorită fricii de a fi criticați, dezaprobați sau respinși, manifestă reticență față de promovări și nu se implică în activități de grup din același motiv. Unii autori consideră că TP evitantă reprezintă doar o formă mai severă a anxietății sociale generalizate (Beck, Freeman și Davis, 2003).

În situațiile care presupun confruntarea cu ceilalți, pot fi distinse trei tipuri de anxietate:

• Anxietatea socială “normală” pe care o încercăm cu toții în anumite situații: când ești prezentat/ă unei persoane importante, când ai de trecut un examen oral, când te prezinți la un interviu pentru angajare sau când faci cunoștință cu persoana de care te simți atras/ă;
• Fobiile sociale, care generează o anxietate mai mare, dar și evitarea sistematică a anumitor situații;
• Anxietatea personalităților evitante, mai insidioasă, cu acea teamă aproape continuă de a fi judecat și respins.

Persoanele ce au această TP evită munca sau activitățile școlare care implică un contact interpersonal semnificativ din cauza fricii de critică, dezaprobare sau rejecție. În plan social, evită să-și facă noi amici, în afară de cazul când sunt sigure că vor fi simpatizate și acceptate fără critică; ele își rețin sentimentele intime, de frica de a nu fi expuse, ridiculizate sau făcute de râs (DSM-IV-TR, 2000).

În ceea ce privește relațiile intime, aceste persoane acceptă cu greu stabilirea de legături, sunt preocupate de a fi utile și acceptate, sunt tăcute, timide, retrase, participând rar la conversații din teama de a nu spune ceva nepotrivit; preferă un stil de viață simplu, rutinat, fără expuneri la situații și relații noi, tocmai din nevoia de siguranță.

Persoanele ce au acest tip de TP nu au prieteni confidenți sau au unul singur, exceptând rude de gradul I și nu stabilesc relații cu alții, dacă nu sunt siguri că aceștia au o părere bună despre ei.

Manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale DSM-IV-TR (2000) definește TP evitantă ca un pattern pervaziv de inhibare socială, inadecvare și hipersensibilitate la evaluare negativă, care debutează la vârsta de adult tânăr și se manifestă în diverse situații.

Factorii predispozanți ai apariției tulburării sunt următorii:

• dezaprobare parentală,
• hiperprotecția, 
• elemente fobice ale părinților,
• un defect fizic instalat în copilărie.

Evitarea și inhibiția au un caracter defensiv, iar frica de rejecție acoperă agresivitatea subiacentă oedipiană sau preoedipiană. Aceste persoane funcționează bine într-un mediu protejat, deși aspiră mai mult.

Pentru diagnostic, se iau în considerare criteriile menționate mai sus, dar și în urma aplicării unui test de specialitate în cabinetul psihoterapeutului.

Tulburarea este la fel de frecventă la bărbați si la femei, prevalenta sa fiind de aproximativ 2,4% (DSM-5, 2013).

Persoanele cu TP evitantă se prezintă deobicei la terapie pt stări depresive, anxioaee, tulburări ale somnului, abuz de substanțe sau afecțiuni ale stresului. Psihoterapia cognitiv-comportamentală reprezintă tratamentul esențial și eficient al TP evitante (Beck, Freeman și Davis, 2003; Brown, Heimberg și Juster, 1995; Stravynski, Marks și Yule, 1982).

În cadrul terapiei vor fi utilizate tehnici de restructurare cognitivă, psihodrama, experimentele comportamentale, jocul de rol, trainingul asertiv și trainingul abilităților sociale. În același timp, este necesară și terapia de cuplu sau de familie, pentru confruntarea asumpțiilor disfuncționale ale membrilor familiei. 

Sursa: Steliana Rizeanu, “Tulburările de personalitate - modalități de diagnostic și tratament”, 2020, Editura Universitară, București.