Tulburarea de personalitate borderline

 Se regăsește în grupa personalităților emoționale alături de tulburările de personalitate antisocială, histrionică și narcisistă. (Cluster B)

TP borderline este ilustrată în plan clinic printr-un “patern pervaziv de instabilitate a relațiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor și o impulsivitate accentuată” (DSM-IV-TR, 2000). Persoanele cu această tulburare de personalitate nu suportă singurătatea și pot avea o perturbare de identitate și sentimentul cronic de vid interior (Tudose, 2007).

Este o tulburare relativ obișnuită, cu un risc ridicat de suicid și un deosebit impact negativ asupra vieții pacientului (Beck, Freeman și Davis, 2003).

Termenul de “borderline” a fost ultilizat pentru prima dată de către Stern în 1938, pentru a descrie o categorie de pacienți asupra cărora psihanaliza nu și-a dovedit eficiența și care nu puteau fi încadrați nici în categoria de nevrotici, nici în cea de psihotici; tulburarea a fost numită de-a lungul timpului și caracter psihotic sau schizofrenie pseudonevrotică (Ionescu, 1997).

Această viziune nu mai reflectă gândirea prezentă; în fapt, anumite grupuri fac presiuni pentru schimbarea denumirii înlocuind-o cu tulburarea reglării emoționale.

TP borderline prezintă trăsături și manifestări clinice nespecifice, provenite din principalele arii nosografice ale nevrozelor, psihozelor și tulburărilor de personalitate.

Se manifestă printr-o instabilitate în relații interpersonale, a imaginii de sine, afectivității și impulsivitate accentuată (DSM-5, 2013).

Trăsăturile caracteristice ale TP borderline sunt (conform Gunderson și Links, 2008; Rizeanu, 2016; Zanarini, 2009):

- intensificarea și versalitatea relațiilor interpersonale: acestea sunt intense și trec rapid de la o extremă la alta;

- binomul dispozițional în raportul interpersonal: față de aceeași persoană, se poate manifesta o stare de admirație nelimitată sau furie și rejecție;

- reacții impulsiv-agresive la incitații minime, cu dezlănțuiri agresive, incontrolabile;

- intoleranța solitudinii, care duce la disconfort și anxietate;

- sentimentul de vid interior (imensă plictiseală, zădărnicie);

- sentimentul inconsistenței și dispersiei identității.

Persoanele cu această TP sunt predispuse schimbărilor frecvente de dispoziție și acceselor de mânie și furie, ajungând chiar până la prejudicierea propriului corp.

Totodată, comportamentul și amenințările suicidare sunt manifestări comune; pacienții cu TP borderline au dificultăți în controlarea emoțiilor și sunt deseori în stare de revoltă sau conflict.

Kernberg (2014) a precizat faptul că următoarele simptome prezintă o importanță majoră în diagnosticarea pacienților cu TP borderline:

- anxietate cronică, difuză;

- nevrozele polisimptomatice: fobii multiple, simptome obsesiv-compulsive, simptome de conversie, reacții disociative, ipohondrie, tendințe paranoice;

- tendințele sexuale perverse polimorfe;

- structurile de personalitate prepsihotice: paranoidă, schizoidă, hipomaniacală și ciclotimică;

- nevrozele de impuls și dependențele: alcoolismul, dependența de droguri, cleptomania, obezitatea psihogenă;

- tulburările de caracter de “nivel scăzut”: caracterul haotic și impulsiv.

Persoanele cu TP borderline deseori se simt neînțelese, singure, goale și lipsite de speranță. În mod tipic ele sunt pline de ură și de repulsie față de propria persoană; pot fi deplin conștiente de comportamentul lor distructiv și să fie tulburate de acest lucru. Impulsivitatea poate cauza probleme cu jocurile de noroc, condusul imprudent sau chiar problemele legale. 

În plus, ele pot avea și alte afecțiuni mintale, cum ar fi: depresie, abuz de substanțe, anxietate, tulburări de alimentație, tulburare bipolară, alte TP.

Datorită comportamentului riscant, impulsiv, sunt mai vulnerabile la sarcini neprogramate, boli cu transmitere sexuală, accidente rutiere și agresiuni fizice. De asemenea, pot fi implicați în relații abuzive, fie ca abuzatori sau ca victime.

Ele pot realiza că multe arii ale vieții lor sunt afectate, inclusiv relațiile sociale, profesia și școala.

Posibilele cauze ale TP sunt urmatoarele (cf Beck, Freeman și Davis, 2003; Huff, 2004):

- factori genetici: unele studii pe gemeni și familii indică faptul că TP ar putea fi moștenită;

- factorii de mediu: mulți pacienți cu aveastă TP au un istoric de abuz în copilărie, neglijare sau separare de persoanele dragi;

- anomalii cerebrale: câteva cercetări au arătat unele modificări în anumite arii cerebrale care reglează activitatea emoțională, impulsivitatea și agresivitatea; în plus, anumiți neurotransmițători cerebrali, responsabili pt reglarea dispoziției, cum ar fi serotonina, nu funcționează normal.

Cel mai probabil, o combinație a tuturor acestor factori duce la apariția TP borderline.

Se diagnostichează după criteriile regăsite în DSM însă adesea persoanele cu această TP nu conștientizează că au o problemă și nu doresc să se prezinte la psiholog, din acest motiv diagnosticarea fiind destul de dificilă (Linehan, 1993; Rizeanu, 2016).

TP borderline reprezintă o problemă de sănătate publică, care generează de multe ori grave abateri infracționale ce se pot sfârși prin acte tragice și duc la consecințe dureroase în rândul familiilor și apropiațiilor acestor pacienți.

Abordarea psihoterapeutică este esențială în cazul acestei TP, chiar dacă pacienții sunt greu tratabili din cauza rigidității și negativismului lor. Ei prezintă probleme care se repercutează asupra tuturor sectoarelor vieții: profesie, dispoziție afectivă și relații interpersonale, gândurile lor automate fiind: “voi fi întotdeauna singur”, “suferința mea este intolerabilă”, “am greșit că am avut încredere în acea persoană, care acum mă disprețuiește”.

“Nimeni nu mă înțelege; nu dețin control asupra mea; dacă nu fac ceea ce doresc alții de la mine, mă vor abandona; nimeni nu dorește să fie cu mine, dacă mă cunoaște cu adevărat; dacă nu reușesc să-mi controlez emoțiile, este catastrofal”.

Durata relativ lungă a terapiei necesită multe aptitudini și răbdare din partea terapeutului, apărând frecvent un puternic contratransfer negativ. Tratamentul presupune o combinație între medicație și psihoterapie, acționând complementar, psihoterapia urmărind modificarea funcționării întregii persoane și fiind esențială pt a-i ajuta pe pacienții diagnosticați cu tulburarea borderline să atingă stabilitatea, iar farmacoterapia țintind rezolvarea simptomelor specifice.

Sursa: “Tulburările de personalitate”, Steliana Rizeanu, editura Universitară, 2020.

Tulburarea de personalitate histrionică

 Face parte din grupa personalităților emoționale și dramatice, alături de tulburările de personalitate antisocială, borderline și narcisistă.

În trecut, era denumită tulburare de personalitate isterică și atribuit femeilor, concept combătut de către feministe, fiind considerată o etichetă discriminatorie. (Beck, Freeman și Davis, 2003).

Se practica hipnoza pentru descărcarea emoțiilor sexuale reprimate, considerându-se ca fiind cauza acestei tulburări.

Tulburarea de personalitate histrionică este ilustrată prin “extraversie, labilitate dispozițională și conduită demonstrativă, de rol.” (Ionescu, 1997).

În DSM este definită ca un pattern pervaziv de emoționalitate excesivă și de căutare a atenției, începând precoce din perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte.

Specialiștii consideră că persoanele cu această tulburare sunt excesiv de interesate de propria atractivitate fizică, se consideră seducătoare și se simt cel mai bine atunci când sunt în centrul atenției. Aparențele fizice prezintă o mare importanță pentru ele, investind mult timp, energie și bani pentru haine. 

Relațiile interpersonale ale persoanelor cu tulburare de personalitate histrionică sunt furtunoase și nesatisfăcătoare, sunt deosebit de vulnerabile în cazul unei despărțiri și dezvoltă frecvent anxietate și atacuri de panică, ajungând adesea să solicite ajutor. Aceste persoane au convingerea că trebuie să fie iubite de toată lumea pentru tot ceea ce fac și de aici rezultă teama de respingere. Sunt înclinate spre distrorsiunea suprageneralizării.

Modelul acestei personalități este dominat de o labilitate emoțională excesivă și un comportament direcționat spre a atrage atenția prin atitudini dramatice și teatralism; se poate observa și o atitudine cu conotații sexuale nepotrivite, cu scop provocator, chiar și asupra unor persoane față de care nu există un interes romantic propriu-zis, contextul putând fi și unul profesional. Expresia emoțională este rapid schimbătoare și preferă o atitudine dependentă afectiv; în relațiile cu ceilalți se remarcă un grad de sugestivitate, opiniile lor fiind ușor influențate de ceilalți.

Se diagnostichează conform criteriilor din DSM, prevalența fiind în mod egal la bărbați și femei. La bărbați este asociată cu homosexualitatea.

Tulburarea poate fi asociată cu somatizări, depresie majoră și disforie.

Se tratează prin psihoterapie, descoperind motivațiile individuale și temerile asociate cu gândurile și comportamentul persoanei, dar și raportand-o la cei din jur într-un mod pozitiv, mai puțin egocentric.

De regulă, persoanele cu tulburare histrionică nu recunosc că ar avea nevoie de tratament, fapt care face dificilă stabilirea și urmărirea unui plan de tratament. 

Adicția de plăcere

 Excesul de plăcere poate duce la dependență și ca orice este prea mult, devine nociv, afectând funcționalitatea unei vieți normale. Cum îți poți da seama dacă ești victima unei dependențe? Dacă te afli într-un blocaj de câțiva ani deja, ce te împiedică să duci o viață împlinită din toate punctele de vedere și care corespunde normelor sociale. De fiecare dată găsești explicații pentru eșecuri plasând mereu vina în exterior, deși în sinea ta cunoști adevărul dureros: acela că te regăsești într-un cerc vicios. 

Fie că este vorba despre zahăr, social media, țigări, alcool, droguri sau chiar sex, toate afectează creierul în același fel: producția de dopamină, neurotransmițătorul care dă senzația de plăcere și motivație. Doza de dopamina crează plăcere care apoi este rapid urmată de durere sau demoralizare, cu scopul de a ne menține motivați. Acest mecanism ne-a fost de folos pe vremea când eram oameni la începutul evoluției, făcându-ne să căutăm constant surse de mâncare, apă și adăpost, acoperindu-ne nevoile bazale. Este o metodă ingenioasă de asigurare că orice facem, căutăm plăcerea în mod constant, și este urmată de disconfort, ca să căutăm din nou imediat. 

Însă în lumea modernă trăim mai degrabă în abundență decât în lipsuri iar creierele noastre nu erau programate cu receptori de dopamină pentru  zahăr, social media, Tv, sex, deoguri sau oricare alți triggeri stimulenți de dopamină atât de disponibili. Pe scurt, aproape toate obiceiurile au devenit adictive. Când ne expunem în mod repetat stimulilor aducători de plăcere, creierele noastre se adaptează și la urmă avem nevoie de tot mai mult doar ca să ne simțim bine, ca o normalitate sau lipsă de suferință. Aceasta se numește “deficit de dopamină” iar ciclul care duce acolo poate cauza anxietate, iritabilitate, disforie (tulburare a dispoziției manifestată printr-o stare penibilă de tristețe, frică, însoțită uneori de agresivitate), și de insomnii.

Nu mai suntem apoi capabili să ne bucurăm de recompense mai minore. În acest stadiu, “drogul” noatru preferat nici măcar nu ne mai amețește, ci ne dă o senzație de normalitate, iar atunci când nu ne luăm “doza”, simțim simptomele sevrajului, care sunt, exact: anxietate, iritabilitate, insomnie, disforie și poftă. 

Din păcate, acestea sunt problemele generale cu care ne confruntăm cu toții, nu doar cei care se luptă cu dependențele clar definite, o condiție apărută odată cu stilul modern de trai.

Ca să ne recăpătăm sănătatea mentală, este nevoie de o regândire universală a modului în care navigăm prin excesul de dopamină existent în vremurile actuale.

Rupe ciclul vicios și redobândește echilibrul. Începe cu o “cură de dopamină”. Acordă-ți o pauză de 30 de zile de la orice lucru pe care te bazezi pentru a-ți asigura plăcerea: social media,  zahăr, jocuri video, sex, iarbă, alcool - aproape orice… Asta nu înseamnă să le excluzi pentru totdeauna, dar acest termen de o lună este esențial ca să-ți re-echilibrezi balanța plăcere-durere a creierului și să o readuci pe făgașul normal. Este mult mai ușor să elimini obiceiul nociv și să-l reintroduci apoi într-un fel moderat.

Ca în orice sevraj, te vei simți la început foarte rău, înainte de a te simți bine. Dar trebuie să te ții de program; după aproximativ două săptămâni mecanismul de plăcere-durere al creierului va începe să instaureze echilibrul și te vei putea bucura de recompensele mai modeste, cum ar fi doar o cupă de inghețată sau doar un episod din serialul preferat. Această metodă nu se aplică însă consumatorilor de droguri grele sau alcool, abstinența făcându-se sub îndrumarea medicilor și cu tratament medicamentos, pentru că altfel își pot pierde viața.

Pune obstacole între tine și obiectele adictive. 

Sunt trei metode prin care o poți face. Aplicarea acestor strategii îți pot permite să te bucuri de un substitut al adicției, fără să ajungă să te domine din nou.

Pune distanță între tine și adicție. Elimină din casă și din locurile unde habitezi substanțele adictive. De exemplu, pentru cei dependenți de jocurile video, să aibă un laptop pentru jocuri și unul pentru lucru.

Restricție cronologică. Termenul de 30 de zile este ca un “post” al obiceiurilor adictive. Cum ar fi de exemplu, control asupra timpului petrecut pe social media.

Retragere categorică. Asta înseamnă auto-limitare de la anumite substanțe, cum ar fi urmărirea programelor de știri, și înlocuirea lor cu un serial. 

Pentru rezultate de termen lung, este nevoie de sinceritate și ajutor comunitar. Deși este frica noastră cea mai mare că atunci când ne punem sufletul pe tavă, ceilalți se vor speria și vor fugi, de fapt se întamplă opusul: se crează intimitate, ceea ce duce la susținere. Intimitatea este o sursă majoră de dopamină. Atunci când creăm conexiuni umane intime, oxitocina leagă dopamina, eliberând neuroni în sensul recompensei, iar dopamina este eliberată și dă senzația de bine.

Dacă ne spunem povești care nu sunt adevărate, ne vom repeta greșelile. Dar dacă suntem nemilos de sinceri cu privire la felul în care suntem “defecți” și cum am contribuit la propriile noastre probleme – putem lucra la aceste greșeli și putem naviga diferit în viitor.

Oamenii în recuperare sunt profeți din zilele noastre. Pentru a menține echilibrul din toată inima, trebuie să găsim un echilibru plăcere-durere, care, într-o perioadă de abundență și consum excesiv, înseamnă evitarea în mod intenționat a plăcerii și căutarea tipului de durere intenționată care ne menține sănătoși, cum ar fi taskurile neplăcute sau rezistând anumitor ispite.

Făcând asta, vom reseta căile de recompensă și în cele din urmă vom fi mult mai fericiți. Este simplu, dar nu ușor, dar merită făcut.

Bibliografie: 

“Dopamine Nation: Găsirea echilibrului în epoca îngăduinței” - Dr. Anna Lembke, psihiatru și cercetător la Stanford Medical School.

Tulburarea de personalitate narcisistă

 Această tulburare face parte din grupa personalităților emoționale și dramatice, alături de tulburările de personalitate antisocială, borderline și histrionică.

Termenul își are originea în mitul clasic al tânărului Narcissus, cel care s-a îndrăgostit de propria imagine reflectată în apă. El pierind în acel loc, înmărmurit admirându-se pentru eternitate, transformându-se în floarea cu același nume.

Tulburarea de personalitate narcisistă se caracterizează prin grandoare, necesitatea de admirație și lipsa de empatie, aroganță, sentimentul de autoimportanță, fantasme de succes nelimitat, putere (Tudose, 2007).

Persoanele cu această tulburare prezintă o preocupare exagerată pentru propria persoană, sunt active și competitive în căutarea unui statut și atunci când nu sunt validate, li se activează convingerile subiacente de inferioritate și lipsă de importanță și mecanismele de auto-apărare.

Pot avea izbucniri arogante, făcând observații cinice față de cei din jur; devin răutăcioase și defensive dacă se confruntă cu critici și le place să se înconjoare de un grup de admiratori.

Se consideră a fi persoane speciale, unice, superioare, care pot fi înțelese numai de alte persoane speciale (făcând parte numai din categorii sociale privilegiate).

Supraestimarea propriei persoane este însă foarte fragilă; datorită necesității excesive de admirație, aceste persoane acordă mult timp preocupării față de auto analiză, astfel încât să fie admirate de ceilalți. Expectanța pentru tot ceea ce este mai bun, crezând că li se cuvine, este în opoziție cu totala desconsiderare a necesității celorlalți.

În viața de zi cu zi, o doză minimă de narcisism poate fi utilă, iar asociată cu alte calități este chiar un avantaj, dar narcisicii vor întotdeauna mai mult decât pot obține, și devin din acest motiv, insuportabili și chiar dăunători.

Millon (2004) a identificat 5 tipuri de narcisist:

- narcisistul fără peincipii: are un caracter antisocial, este un șarlatan, decepționează, exploatează și nu are scrupule;

- narcisistul amoros: are caracteristici teatrale, este erotic, exhibiționist;

- narcisistul compensator: are caracteristici negativiste, de evitare;

- narcisistul elitist: este o variantă a caracterului pur;

- tipul fanatic: cuprinde caractere paranoide cu iluzia omnipotenței.

Se diagnostichează conform DSM-5, urmărind tiparul pervaziv caracterizat prin sentimente de grandoare (în fanteziile proprii sau în comportamentul real), nevoia de admirație și lipsa de empatie față de ceilalți, care debutează la vârsta de adult tânăr și se manifestă în diverse situații.

Tulburarea de personalitate narcisistă este cronică și greu tratabilă, având un prognostic rezervat. Pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă pot apela la un terapeut, de multe ori la solicitarea unor persoane semnificative din anturaj, atunci când au probleme relaționale, la serviciu sau o pierdere care le amenință imaginea de sine. 

Rizeanu, 2020.

Ce este de fapt îndrăgostirea?

Răspuns: un proces biochimic al creierului.

   Dorinţa de intimitate şi de a fi iubit de cineva stă la baza existenţei umane.

   Testosteronul și estrogenul aduc pofta; dopamina, norepinefrina și serotonina creează atracție; iar oxitocina și vasopresina mediază atașamentul (Fisher, 2017).      

   Aruousal-ul, excitația sexuală (chiar și fără atașament) blochează regiunile din creier responsabile de gândirea critică, conștiința de sine, cortexul prefrontal fiind un fel de muțenie de lipsă de jenă.  

   Atracţia sexuală iniţială se transformă în atracție romantică, aceasta fiind ca o formă de angajament pentru un anumit partener. În perioada îndrăgostirii se secretă substanțe chimice precum feromoni, dopamină, serotonină care au un afect asemănător, la intensitatea mai mică dar mai de lungă durată cu amfetaminele. Îndrăgostiții spun "mi-am pierdut mințile, totul are culoarea roz, când sunt cu el/ea mă simt în al nouălea cer". Centrul plăcerii din creier este stimulat, apar și efecte secundare precum pierderea apetitului, insomnii, creşterea pulsului, un sentiment intens de entuziasm şi excitare. 

Această etapă durează de obicei între un an jumătate şi trei ani.  

Tulburările de personalitate

Personalitatea cuprinde caracteristicile cele mai importante, relativ stabile in timp, ale individului, care justifica consecventa comportamentului sau. (Opre, 2004).

Termenul de personalitate se refera la disponibilitatile generale si caracteristice pe care le exprima o persoana (fata de altele) si care contureaza identitatea ei specifica, la maniera sa obisnuita de a percepe mediul inconjurator si propria persoana, cat si maniera de a se comporta si reactiona. (Rizeanu, 2016).

Tulburarile de personalitate sunt tipare de gandire, simtire si comportament interpersonal ce sunt relativ inflexibile si produc tulburari functionale semnificative sau suferinte subiective individului.

Acestea constituie deviatii extreme si importante de la modul in care un individ mediu din cadrul unei culturi date percepe, simte, gandeste si stabileste relatii cu ceilalti. Respectivul model tinde sa fie stabil si sa includa numeroase situatii care implica functionarea psihologica si comportamentala. (Holdevici, 2003).

Tulburarile de personalitate ocupa zona incerta dintre patologia psihica si normalitate - persoanele care prezinta astfel de tulburari nu sunt nici bolnave mintal, dar nici pe deplin normale.

Pe scurt, iata tulburarile de personalitate descoperite pana in prezent, conform Manualului de diagnostic si statistica al tulburarilor mintale DSM-V:

Paranoidă, schizoidă, schizotipală, antisocială, borderline, histrionică, narcisistă, evitantă, dependentă, obsesiv-compulsivă, personalitatea depresivă si cea pasiv-agresivă.

Le vom discuta pe fiecare in parte in articolele viitoare.

De retinut ca acestea se pot diagnostica cu ajutorul psihoterapeutului si al psihiatrului prin masuratorile criteriilor specifice. 

Funcționalitatea mecanismelor cognitive

    De-a lungul primului semestru de studiu în cadrul Masteratului, am învățat noțiunile de bază ale funcționalității mecanismului cognitiv, cu rețelele sale neuronale și posibilele disfunctionalitati comportamentale ce pot rezulta în urma afectării acestora. Deși la început m-am simțit intimidată de complexitatea informațiilor, acum, studiul neurostiintelor mi se pare un domeniu fascinant pe care îmi doresc să aprofundez în anii viitori. În lucrarea de față, voi încerca să descriu ceea ce am înțeles despre felul în care performanța la testarea funcțiilor executive ale creierului, în relație cu autoreglarea emoțională, acționează asupra tulburărilor de personalitate, anxioase și depresive. 

    Creierul este un organ de o structură complexă, având conexiuni între ariile acestuia în toate direcțiile. Spre deosebire de restul organelor, creierul este cel mai incomplet dezvoltat, fiind de doar 40% din mărimea ce ajunge la maturitate (Jensen F.E., Nutt A.E., (2015), “Creierul adolescentului: Ghidul de supraviețuire al unui om de neuroștiință pentru creșterea adolescenților și a tinerilor adulți”, p.28, publicată în SUA). Odată cu mărimea acestuia, se vor configura și conexiunile neuronale, sinaptice, dezvoltandu-se treptat funcțiile executive. Ultima parte a creierului ce se dezvoltă este și cea mai importantă a acestuia, și anume lobii frontali. Poziționați în dreptul frunții, acesta este “locul” unde acțiunile sunt cântărite, judicate și unde deciziile sunt luate. Procesul dezvoltării rețelelor neuronale începe din partea de jos a creierului, din lobii occipitali, și urcă înspre lobii frontali, aceasta fiind ultima parte care se activează. În copilărie, creierul are parte de o explozie de materie cenușie, care este platforma de bază a neuronilor, și o lipsă majoră de materie albă, cea care asigură transferul informației dintr-o parte în alta a creierului. De jos în sus, funcțiile creierului evoluează mai întăi cu rețelele care asigură interacțiunea cu mediul și care organizează procesele senzoriale: vederea, auzul, tactilul, echilibrul și simțul spațial. Aceste structuri implică cerebelul care contribuie la echilibru și coordonare, talamusul care percepe semnalele senzoriale, și hipotalamusul, unde se află funcționalitatea corporală, adică foamea, setea, sexualitatea și agresivitatea. (Jensen F.E., Nutt A.E., (2015), “Creierul adolescentului: Ghidul de supraviețuire al unui om de neuroștiință pentru creșterea adolescenților și a tinerilor adulți”, p.29, publicată în SUA). 

    Centrii memoriei sunt implicați în percepția vizuală, din lobii occipitali până în lobii mediali temporali. În urma descoperirilor științifice din ultimii ani, s-a constatat că un sistem neuronal comun susține reamintirea faptelor/întâmplărilor trecute, imaginația, și prospectarea viitorului. (Cirneci, D. (2013). “Introducere în neuroștiințe”. Curs în tehnologie IFR. Editura Fundației România de Mâine, București). În partea de jos a creierului, atașat de măduva spinării, se află trunchiul cerebral. Trunchiul cerebral controlează majoritatea funcții biologice critice, cum ar fi respirația, ritmul cardiac, tensiunea arterială și vezica urinară și mișcările intestinale. Trunchiul cerebral și măduva spinării sunt conectate la părțile superioare ale creierului prin zona talamusului, care se află sub cortex. Informațiile din toate simțurile curg prin talamus către cortex. Sub cortex sunt structuri numite ganglioni bazali, care joacă un rol important în realizarea mișcărilor coordonate și fixate. 

    Aproape de cortex, există structuri care împreună formează sistemul limbic. Sistemul limbic este implicat în amintiri și emoții. Hipocampul este o mică structură în formă de căluț de mare sub lobul temporal. Numele „hipocampus” provine de la cuvântul latin pentru “cal” datorită formei. Hipocampul este cu adevărat “calul de bătaie” al creierului pentru procesarea memoriei. Este folosit pentru codificare și recuperarea amintirilor. Are cea mai înalta densitate a sinapselor excitatorii din creier care se activează cu fiecare experiență noua trăită. Hipocampul este esențial pentru formarea memoriei deoarece transforma memoria de scurtă durată în memorie de lungă durată. Alături de hipocamp, în altă parte a sistemului limbic, sub lobul temporal, este situată amigdala, care este implicată în comportamentul sexual și emoțional. Sensibilă la hormoni, precum cei sexuali și adrenalina. Sistemul limbic este o parte a creierul în care emoțiile și experiențele sunt integrate. 

    Creierul acumulează informații noi prin simțurile: auz, văz, gust, atingere, miros. Informațiile senzoriale sunt transmise prin sinapse printr-o rețea de neuroni și sunt stocate, temporar, în memoria de scurtă durată. Această regiune a memoriei pe termen scurt este foarte volatilă și primește în mod constant informațiile aproape continue pe care simțurile noastre le întâlnesc în fiecare clipă. După ce informaţia este procesată în regiunea memoriei de scurtă durată, este comparată cu memoriile existente și, dacă informația există deja, “duplicatul” este uitat. Dacă informațiile sunt noi, atunci sunt transferate în mai multe locații din creier care depozitează amintiri pe termen lung. Deși aproape instantanee, transmiterea senzorială a informației nu este perfectă din cauza degradării care are loc pe măsură ce informația rulează pe axonii neuronilor. În timpul somnului, creierul alege cele mai importante informații din activitățile zilei și consolidează aceste informații în amintiri, eliminând restul. 

    Creierul adult are capacitatea de a învăța din greșeli, prin zonele din și în jurul lobilor frontali, inclusiv a cortexului cingulat anterior dezvoltat, care poate acționa că un monitor comportamental și poate ajuta la detectarea greșelilor. Impulsul de căutare a recompensei este situat adânc în creier în două zone, nucleul accumbens și zona ventral tegmentala. Aceste structuri aparțîn centrului de plăcere al creierului deoarece sunt responsabili pentru eliberarea de dopamină atunci când o persoană ia în considerare sau anticipează o recompensă (mâncare, bani, consum de droguri etc.). Nucleul accumbens fie ne alertează asupra posibilității plăcerii, fie ne motivează atunci când suntem în situația de a experimenta acea plăcere. Această zonă este susceptibilă la puterile dependenței. Nucleul accumbens, care este centrul recompensei, și striatul dorsolateral, unde obiceiurile sunt formate, sunt deosebit de sensibile la efectele drogurilor. 

    Ca stimul, drogurile au un efect asupra sinapselor din circuitele de recompensă, inducând plasticitatea sinaptică și remodelând sinapsele prin adăugarea de receptori (în cazul drogurilor acest lucru poate duce la “poftă”), învățarea apetitiva.