Iată cum să vă protejați creierul de anxietate și depresie și să preveniți boala Alzheimer

Fitoterapia corespunde folosirii plantelor sub diferite forme pentru a avea grija de aspectul propriu dar si de sanatate, in mod preventiv sau curativ. Această soluție este o alternativă și complementară tratamentelor medicale tradiționale. Într-adevăr, natura ne oferă diverse soiuri și tipuri de plante care sunt din ce în ce mai recunoscute pentru virtuțile lor. Unele dintre aceste remedii naturale s-au dovedit deja, dar revin în prim-plan. Ele ajută la tratarea afecțiunilor cotidiene și la prevenirea patologiilor mult mai grave. 

1. Arborele Maidenhair sau ginkgo biloba. Apărută în urmă cu mai bine de 270 de milioane de ani, această specie ancestrală este cunoscută pentru virtuțile sale medicinale datorită frunzelor sale semnificative și fructelor sale rotunde gălbui. Acestea sunt folosite in medicina tradițională chineză iar cantitatea ingerata este deosebit de precisa in functie de patologia de tratat. 

Ginkgo biloba este o sursă excelentă de antioxidanți, inclusiv terpenoizi, originea mirosului plantei, ajutând la prevenirea apariției radicalilor liberi și susținând sănătatea inimii. În plus, stimulează memoria, ajută la circulația sângelui și îmbunătățește fluxul de oxigen către creier.

Acesta este motivul pentru care este supranumită „buruiană”.  Mai multe studii au arătat că ginkgo biloba se poate dovedi benefică pentru persoanele care suferă de demență, precum și la apariția primelor simptome ale bolii Alzheimer.

2. Rozmarin sau rosmarinus officinalis

Folosit pentru diversele sale beneficii, rozmarinul are mai multe virtuți, în special pentru a îmbunătăți memoria.

Un experiment realizat de Universitatea Northumbria a investigat efectul uleiului de rozmarin asupra memoriei. Participanții au fost separați în trei camere diferite după ce au trecut testele de memorie. Prima bucată a fost parfumată cu rozmarin, cealaltă cu levănțică, iar ultima nu a fost parfumată. Apoi au fost supuși din nou teste de memorie și rezultatele au arătat că participanții expuși la ulei de rozmarin au avut performanțe mai bune.

Într-adevăr, rozmarinul reduce stresul și oboseala și stimulează funcțiile cognitive.

3. Ginseng sau ginseng panax

Ginsengul are proprietăți antiinflamatorii și este un aliat pentru îmbunătățirea stării de spirit.

În plus, ginsengul ajută la stimularea creierului. Numeroase studii au arătat că pacienții care suferă de Alzheimer experimentează, în doar trei luni, o îmbunătățire semnificativă a funcțiilor lor cognitive atunci când li se prescrie un supliment de ginseng.

În plus, această plantă stimulează sistemul imunitar, tonifică organismul și tratează disfuncția erectilă și diabetul de tip II.

4.Menta sau mentha xpiperita

Avand o serie de beneficii pentru sanatate, menta trateaza respiratia urat mirositoare, ajuta digestia si scade tensiunea arteriala.

Dar asta nu este tot. Un studiu condus de Dr. Bryan Raudenbush de la Universitatea Iezuită din Wheeling susține că inhalarea aromei de mentă îmbunătățește funcția creierului, stimulând în același timp raționamentul, abilitățile de rezolvare a problemelor și păstrarea memoriei.

Avertisment: Deși aceste plante sunt benefice pentru sănătate, interacțiunile negative sunt posibile cu anumite medicamente.  Consultați un profesionist din domeniul sănătății înainte de a utiliza aceste suplimente pe bază de plante.

Alte plante și alimente ajută, de asemenea, la îmbunătățirea concentrării și a memoriei, așa cum este cazul acestui remediu cu boabe de goji.

Remediu natural pentru stimularea funcțiilor cognitive

Ingrediente:

- 30 de grame de boabe de goji organice uscate

- Un plic de ceai de plante cu fructe roșii

- 150 ml apă.

Preparare:

Aduceți apa la fiert, apoi adăugați fructele de goji. Lasă plicul de ceai de plante la infuzat și apoi consumă amestecul când este călduț.

Folosite ca fortificator a creierului în Asia, fructele de pădure goji conțin betaină, o substanță transformată în colină în organism, care îmbunătățește memoria. Dar fructele de goji sunt și aliate pentru reglarea colesterolului, a tensiunii arteriale și a luptei împotriva îmbătrânirii pielii.

Tulburarea de personalitate paranoidă

   TP paranoidă face parte din grupul A al tulburărilor de personalitate împreună cu tipurile schizoid și schizotipal, cele din spectrul schizofrenic.

   Persoanele cu TP paranoidă manifestă neîncredere și suspiciozitate față de alții, ale căror intenții sunt interpretate ca rău-voitoare și acestea persistă chiar în fața unor dovezi puternice că nu există nici un motiv de îngrijorare. 

   Aceștia testează deseori fidelitatea partenerilor, sunt extrem de sensibili la jigniri și scanează în permanență mediul înconjurător în căutare de “semne” care să le confirme temerile. (Tudose, 2007).

   Sunt oameni izolați care tind să poarte pică multă vreme, iar dacă dau de greutăți, cei cu TP paranoidă tind să acuze forțe externe pentru eșecurile lor și să-i învinovățească mereu pe ceilalți. Refuză să ierte ceea ce ei percep ca fiind insulte, denaturează evenimentele și privesc acțiunile amiabile ca fiind posibil ostile. Sunt combatanți când vine vorba de dreptul lor, sunt extrem de geloși în relațiile intime și cer partenerului să se dedice în totalitate.

   Deși suspiciunile lor sunt fără căpătâi, cei cu TP paranoidă au tendința să își verifice constant partenerul de viață în căutare de semne care să le confirme că sunt înșelați.

În activitatea profesională depun multe eforturi și se descurcă foarte bine, dar au numeroase dificultăți inter-relaționale, de integrare și armonizare.

   Una dintre teoriile dezvoltării timpurii a acestei TP pornește din lipsa de încredere, datorată comportamentului greșit și lipsei de afecțiune a părinților (Cameron, 1974), sau că teama de a fi pedepsit sau controlat de ceilalți duce la izolare interpersonală (Millon, 1996).

   Cercetătorii prezintă câteva indicii timpurii posibile ale TP paranoidă:

• vigilența permanentă;
• grijă exagerată pentru confidențialitate;
• tendința de a-i învinui pe alții pentru propriile probleme;
• conflicte repetate cu autoritățile;
• tendința de a contracara rapid sau de a provoca ostilitatea celorlalți;
• tendința de a căuta insistent dovezi care să-i confirme așteptările negative în privința celorlalți;
• incapacitatea de a se relaxa, mai ales în preajma altora;
• inabilitatea de a detecta umorul;
• disprețul față de cei pe care-i consideră slabi sau indulgenți;
• dificultăți în exprimarea sentimentelor de tandrețe;
• gelozie patologică.

   Această tulburare debutează în tinerețea timpurie și este nevoie ca cel puțin patru din șapte criterii să fie îndeplinite pentru a putea fi pus un diagnostic.

   Tratamentul este dificil deoarece aceste persoane nu se încred în psiholog, solicită tratament foarte rar iar atunci când o fac, tind să devină și mai paranoizi.

Terapia cognitiv-comportamentală este indicată în tratamentul TP paranoidă, deoarece este structurată și orientată spre rezolvarea problemelor. Se utilizează tehnici comportamentale de expunere la situații interpersonale, tehnici de inoculare a stresului, antrenament asertiv, tehnici de rezolvare a problemelor.

Sursa: “Tulburările de personalitate” - Steliana Rizeanu, Editura Universitară, București, 2020.

Tulburarea de personalitate antisocială

 TP antisocială face parte din grupul B al tulburărilor de personalitate, alături de TP de tip borderline, narcisistă și histrionică, grup de personalități denumite dramatice.

TP antisocială, numită și sociopată, se caracterizează prin disprețul total față de drepturile celorlalți, pe care de regulă le și încalcă, impulsivitate și incapacitate de a face planuri pe lungă durată, iritabilitate și agresivitate, neglijență pt siguranța sa sau a altora, iresponsabilitate manifestată prin incapacitatea de a avea un comportament consecvent la muncă ori de a-și onora obligațiile financiare, de a se conforma normelor sociale în legătură cu comportamentele legale, lipsa de remușcare și aroganță (Tudose, 2007).

Diversele acțiuni antisociale sunt datorate și unei impulsivități crescute, aceste personalități pot manifesta și o agresivitate față de propria persoană, recurgând în crize de furie la automutilare; se remarcă și o diminuare a instinctului de conservare, manifestând deseori comportamente periculoase, ele dispar din locuință sau o schimbă.

Persoanele cu această afecțiune sunt predispuse la comportamente infracționale, crezând că victimele lor sunt slabe și merită să fie exploatate. Totodată, acești pacienți au tendința de a minți și de a fura, nu se gândesc niciodată la consecințele faptelor lor, sunt agresivi și sunt mai preocupați de propriile necesități decât de ale celor din jur.

Principalele lor trăsături sunt: sfidarea și violarea normelor, regulilor și obligațiilor sociale, comportament insensibil, arogant și disprețuitor față de ceilalți. 

Respectivii de regulă nu au empatie, nu se conformează normelor legale și sociale, sunt singuratici, ei pot în mod repetat să acționeze împotriva legii, au tendința de a fi duri și cinici. Diversele acțiuni antisociale sunt datorate și unei impulsivități crescute; fără elaborare mentală și fără a lua în calcul consecințele, comit des acte de violență asupra membrilor familiei. Pot fi iresponsabili și exploatatori în relațiile lor sexuale, deoarece adesea sunt fermecători, dar pot avea un istoric de multe legături sexuale și adesea nu pot susține o legătură monogamă; abandonează frecvent locul de muncă mai mult sau mai puțin motivat, dispar din locuință sau o schimbă, manifestă și o instabilitate financiară.

Aceste comportamente încep în unele cazuri din copilărie și continuă la adult; în adolescență, se pot remarca anumite manifestări care atrag atenția specialiștilor în domeniu: scandaluri, chiuluri de la școală, multiple contacte sexuale, abuz de alcool sau droguri.

Personalitățile antisociale plac adesea celorlalți pt aura lor de aventură, cutezanță și nesupunere, dar dezamăgesc prin nestatornicie (se plictisesc repede), imposibilitatea de a-și păstra slujba, infidelitate, risipă, beții, scandaluri.

Activitățile criminale sau necinstite sunt frecvente, incluzând minciuna și fuga de acasă; tânărul antisocial se va deosebi printr-o serie de comportamente care vor atrage atenția educatorilor: chiuluri, abuz de alcool sau stupefiante, multiple contacte sexuale, escapade prost organizate, călătorii fără nici o destinație, adesea deosebindu-se de ceilalți adolescenți prin frecvența și intensitatea acestor acte.

Tulburarea este mai frecventă în grupurile socioeconomice mai joase.

Diagnosticarea se face conform criteriilor din manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale DSM-5 (2013), și doar persoanelor trecute de 18 ani, și cu analiza istoricului de viață din copilărie.

Tratamentul TP antisocială este considerat a fi cel mai greu, din cauza comportamentului manipulator, impulsiv, mincinos și proasta gestionare a respectării regulilor sociale, cooperarea cu ceilalți și anticiparea consecințelor.

Persoanele în cauză caută tratament rareori din proprie inițiativă, ci uneori doar dacă le este impus de justiție. 

Terapia este de durată și greoaie dar nu imposibilă.

Sursa: “Tulburările de personalitate” - Steliana Rizeanu, Editura Universitară, București, 2020.

Tulburarea de personalitate borderline

 Se regăsește în grupa personalităților emoționale alături de tulburările de personalitate antisocială, histrionică și narcisistă. (Cluster B)

TP borderline este ilustrată în plan clinic printr-un “patern pervaziv de instabilitate a relațiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor și o impulsivitate accentuată” (DSM-IV-TR, 2000). Persoanele cu această tulburare de personalitate nu suportă singurătatea și pot avea o perturbare de identitate și sentimentul cronic de vid interior (Tudose, 2007).

Este o tulburare relativ obișnuită, cu un risc ridicat de suicid și un deosebit impact negativ asupra vieții pacientului (Beck, Freeman și Davis, 2003).

Termenul de “borderline” a fost ultilizat pentru prima dată de către Stern în 1938, pentru a descrie o categorie de pacienți asupra cărora psihanaliza nu și-a dovedit eficiența și care nu puteau fi încadrați nici în categoria de nevrotici, nici în cea de psihotici; tulburarea a fost numită de-a lungul timpului și caracter psihotic sau schizofrenie pseudonevrotică (Ionescu, 1997).

Această viziune nu mai reflectă gândirea prezentă; în fapt, anumite grupuri fac presiuni pentru schimbarea denumirii înlocuind-o cu tulburarea reglării emoționale.

TP borderline prezintă trăsături și manifestări clinice nespecifice, provenite din principalele arii nosografice ale nevrozelor, psihozelor și tulburărilor de personalitate.

Se manifestă printr-o instabilitate în relații interpersonale, a imaginii de sine, afectivității și impulsivitate accentuată (DSM-5, 2013).

Trăsăturile caracteristice ale TP borderline sunt (conform Gunderson și Links, 2008; Rizeanu, 2016; Zanarini, 2009):

- intensificarea și versalitatea relațiilor interpersonale: acestea sunt intense și trec rapid de la o extremă la alta;

- binomul dispozițional în raportul interpersonal: față de aceeași persoană, se poate manifesta o stare de admirație nelimitată sau furie și rejecție;

- reacții impulsiv-agresive la incitații minime, cu dezlănțuiri agresive, incontrolabile;

- intoleranța solitudinii, care duce la disconfort și anxietate;

- sentimentul de vid interior (imensă plictiseală, zădărnicie);

- sentimentul inconsistenței și dispersiei identității.

Persoanele cu această TP sunt predispuse schimbărilor frecvente de dispoziție și acceselor de mânie și furie, ajungând chiar până la prejudicierea propriului corp.

Totodată, comportamentul și amenințările suicidare sunt manifestări comune; pacienții cu TP borderline au dificultăți în controlarea emoțiilor și sunt deseori în stare de revoltă sau conflict.

Kernberg (2014) a precizat faptul că următoarele simptome prezintă o importanță majoră în diagnosticarea pacienților cu TP borderline:

- anxietate cronică, difuză;

- nevrozele polisimptomatice: fobii multiple, simptome obsesiv-compulsive, simptome de conversie, reacții disociative, ipohondrie, tendințe paranoice;

- tendințele sexuale perverse polimorfe;

- structurile de personalitate prepsihotice: paranoidă, schizoidă, hipomaniacală și ciclotimică;

- nevrozele de impuls și dependențele: alcoolismul, dependența de droguri, cleptomania, obezitatea psihogenă;

- tulburările de caracter de “nivel scăzut”: caracterul haotic și impulsiv.

Persoanele cu TP borderline deseori se simt neînțelese, singure, goale și lipsite de speranță. În mod tipic ele sunt pline de ură și de repulsie față de propria persoană; pot fi deplin conștiente de comportamentul lor distructiv și să fie tulburate de acest lucru. Impulsivitatea poate cauza probleme cu jocurile de noroc, condusul imprudent sau chiar problemele legale. 

În plus, ele pot avea și alte afecțiuni mintale, cum ar fi: depresie, abuz de substanțe, anxietate, tulburări de alimentație, tulburare bipolară, alte TP.

Datorită comportamentului riscant, impulsiv, sunt mai vulnerabile la sarcini neprogramate, boli cu transmitere sexuală, accidente rutiere și agresiuni fizice. De asemenea, pot fi implicați în relații abuzive, fie ca abuzatori sau ca victime.

Ele pot realiza că multe arii ale vieții lor sunt afectate, inclusiv relațiile sociale, profesia și școala.

Posibilele cauze ale TP sunt urmatoarele (cf Beck, Freeman și Davis, 2003; Huff, 2004):

- factori genetici: unele studii pe gemeni și familii indică faptul că TP ar putea fi moștenită;

- factorii de mediu: mulți pacienți cu aveastă TP au un istoric de abuz în copilărie, neglijare sau separare de persoanele dragi;

- anomalii cerebrale: câteva cercetări au arătat unele modificări în anumite arii cerebrale care reglează activitatea emoțională, impulsivitatea și agresivitatea; în plus, anumiți neurotransmițători cerebrali, responsabili pt reglarea dispoziției, cum ar fi serotonina, nu funcționează normal.

Cel mai probabil, o combinație a tuturor acestor factori duce la apariția TP borderline.

Se diagnostichează după criteriile regăsite în DSM însă adesea persoanele cu această TP nu conștientizează că au o problemă și nu doresc să se prezinte la psiholog, din acest motiv diagnosticarea fiind destul de dificilă (Linehan, 1993; Rizeanu, 2016).

TP borderline reprezintă o problemă de sănătate publică, care generează de multe ori grave abateri infracționale ce se pot sfârși prin acte tragice și duc la consecințe dureroase în rândul familiilor și apropiațiilor acestor pacienți.

Abordarea psihoterapeutică este esențială în cazul acestei TP, chiar dacă pacienții sunt greu tratabili din cauza rigidității și negativismului lor. Ei prezintă probleme care se repercutează asupra tuturor sectoarelor vieții: profesie, dispoziție afectivă și relații interpersonale, gândurile lor automate fiind: “voi fi întotdeauna singur”, “suferința mea este intolerabilă”, “am greșit că am avut încredere în acea persoană, care acum mă disprețuiește”.

“Nimeni nu mă înțelege; nu dețin control asupra mea; dacă nu fac ceea ce doresc alții de la mine, mă vor abandona; nimeni nu dorește să fie cu mine, dacă mă cunoaște cu adevărat; dacă nu reușesc să-mi controlez emoțiile, este catastrofal”.

Durata relativ lungă a terapiei necesită multe aptitudini și răbdare din partea terapeutului, apărând frecvent un puternic contratransfer negativ. Tratamentul presupune o combinație între medicație și psihoterapie, acționând complementar, psihoterapia urmărind modificarea funcționării întregii persoane și fiind esențială pt a-i ajuta pe pacienții diagnosticați cu tulburarea borderline să atingă stabilitatea, iar farmacoterapia țintind rezolvarea simptomelor specifice.

Sursa: “Tulburările de personalitate”, Steliana Rizeanu, editura Universitară, 2020.

Tulburarea de personalitate histrionică

 Face parte din grupa personalităților emoționale și dramatice, alături de tulburările de personalitate antisocială, borderline și narcisistă.

În trecut, era denumită tulburare de personalitate isterică și atribuit femeilor, concept combătut de către feministe, fiind considerată o etichetă discriminatorie. (Beck, Freeman și Davis, 2003).

Se practica hipnoza pentru descărcarea emoțiilor sexuale reprimate, considerându-se ca fiind cauza acestei tulburări.

Tulburarea de personalitate histrionică este ilustrată prin “extraversie, labilitate dispozițională și conduită demonstrativă, de rol.” (Ionescu, 1997).

În DSM este definită ca un pattern pervaziv de emoționalitate excesivă și de căutare a atenției, începând precoce din perioada adultă și prezent într-o varietate de contexte.

Specialiștii consideră că persoanele cu această tulburare sunt excesiv de interesate de propria atractivitate fizică, se consideră seducătoare și se simt cel mai bine atunci când sunt în centrul atenției. Aparențele fizice prezintă o mare importanță pentru ele, investind mult timp, energie și bani pentru haine. 

Relațiile interpersonale ale persoanelor cu tulburare de personalitate histrionică sunt furtunoase și nesatisfăcătoare, sunt deosebit de vulnerabile în cazul unei despărțiri și dezvoltă frecvent anxietate și atacuri de panică, ajungând adesea să solicite ajutor. Aceste persoane au convingerea că trebuie să fie iubite de toată lumea pentru tot ceea ce fac și de aici rezultă teama de respingere. Sunt înclinate spre distrorsiunea suprageneralizării.

Modelul acestei personalități este dominat de o labilitate emoțională excesivă și un comportament direcționat spre a atrage atenția prin atitudini dramatice și teatralism; se poate observa și o atitudine cu conotații sexuale nepotrivite, cu scop provocator, chiar și asupra unor persoane față de care nu există un interes romantic propriu-zis, contextul putând fi și unul profesional. Expresia emoțională este rapid schimbătoare și preferă o atitudine dependentă afectiv; în relațiile cu ceilalți se remarcă un grad de sugestivitate, opiniile lor fiind ușor influențate de ceilalți.

Se diagnostichează conform criteriilor din DSM, prevalența fiind în mod egal la bărbați și femei. La bărbați este asociată cu homosexualitatea.

Tulburarea poate fi asociată cu somatizări, depresie majoră și disforie.

Se tratează prin psihoterapie, descoperind motivațiile individuale și temerile asociate cu gândurile și comportamentul persoanei, dar și raportand-o la cei din jur într-un mod pozitiv, mai puțin egocentric.

De regulă, persoanele cu tulburare histrionică nu recunosc că ar avea nevoie de tratament, fapt care face dificilă stabilirea și urmărirea unui plan de tratament. 

Adicția de plăcere

 Excesul de plăcere poate duce la dependență și ca orice este prea mult, devine nociv, afectând funcționalitatea unei vieți normale. Cum îți poți da seama dacă ești victima unei dependențe? Dacă te afli într-un blocaj de câțiva ani deja, ce te împiedică să duci o viață împlinită din toate punctele de vedere și care corespunde normelor sociale. De fiecare dată găsești explicații pentru eșecuri plasând mereu vina în exterior, deși în sinea ta cunoști adevărul dureros: acela că te regăsești într-un cerc vicios. 

Fie că este vorba despre zahăr, social media, țigări, alcool, droguri sau chiar sex, toate afectează creierul în același fel: producția de dopamină, neurotransmițătorul care dă senzația de plăcere și motivație. Doza de dopamina crează plăcere care apoi este rapid urmată de durere sau demoralizare, cu scopul de a ne menține motivați. Acest mecanism ne-a fost de folos pe vremea când eram oameni la începutul evoluției, făcându-ne să căutăm constant surse de mâncare, apă și adăpost, acoperindu-ne nevoile bazale. Este o metodă ingenioasă de asigurare că orice facem, căutăm plăcerea în mod constant, și este urmată de disconfort, ca să căutăm din nou imediat. 

Însă în lumea modernă trăim mai degrabă în abundență decât în lipsuri iar creierele noastre nu erau programate cu receptori de dopamină pentru  zahăr, social media, Tv, sex, deoguri sau oricare alți triggeri stimulenți de dopamină atât de disponibili. Pe scurt, aproape toate obiceiurile au devenit adictive. Când ne expunem în mod repetat stimulilor aducători de plăcere, creierele noastre se adaptează și la urmă avem nevoie de tot mai mult doar ca să ne simțim bine, ca o normalitate sau lipsă de suferință. Aceasta se numește “deficit de dopamină” iar ciclul care duce acolo poate cauza anxietate, iritabilitate, disforie (tulburare a dispoziției manifestată printr-o stare penibilă de tristețe, frică, însoțită uneori de agresivitate), și de insomnii.

Nu mai suntem apoi capabili să ne bucurăm de recompense mai minore. În acest stadiu, “drogul” noatru preferat nici măcar nu ne mai amețește, ci ne dă o senzație de normalitate, iar atunci când nu ne luăm “doza”, simțim simptomele sevrajului, care sunt, exact: anxietate, iritabilitate, insomnie, disforie și poftă. 

Din păcate, acestea sunt problemele generale cu care ne confruntăm cu toții, nu doar cei care se luptă cu dependențele clar definite, o condiție apărută odată cu stilul modern de trai.

Ca să ne recăpătăm sănătatea mentală, este nevoie de o regândire universală a modului în care navigăm prin excesul de dopamină existent în vremurile actuale.

Rupe ciclul vicios și redobândește echilibrul. Începe cu o “cură de dopamină”. Acordă-ți o pauză de 30 de zile de la orice lucru pe care te bazezi pentru a-ți asigura plăcerea: social media,  zahăr, jocuri video, sex, iarbă, alcool - aproape orice… Asta nu înseamnă să le excluzi pentru totdeauna, dar acest termen de o lună este esențial ca să-ți re-echilibrezi balanța plăcere-durere a creierului și să o readuci pe făgașul normal. Este mult mai ușor să elimini obiceiul nociv și să-l reintroduci apoi într-un fel moderat.

Ca în orice sevraj, te vei simți la început foarte rău, înainte de a te simți bine. Dar trebuie să te ții de program; după aproximativ două săptămâni mecanismul de plăcere-durere al creierului va începe să instaureze echilibrul și te vei putea bucura de recompensele mai modeste, cum ar fi doar o cupă de inghețată sau doar un episod din serialul preferat. Această metodă nu se aplică însă consumatorilor de droguri grele sau alcool, abstinența făcându-se sub îndrumarea medicilor și cu tratament medicamentos, pentru că altfel își pot pierde viața.

Pune obstacole între tine și obiectele adictive. 

Sunt trei metode prin care o poți face. Aplicarea acestor strategii îți pot permite să te bucuri de un substitut al adicției, fără să ajungă să te domine din nou.

Pune distanță între tine și adicție. Elimină din casă și din locurile unde habitezi substanțele adictive. De exemplu, pentru cei dependenți de jocurile video, să aibă un laptop pentru jocuri și unul pentru lucru.

Restricție cronologică. Termenul de 30 de zile este ca un “post” al obiceiurilor adictive. Cum ar fi de exemplu, control asupra timpului petrecut pe social media.

Retragere categorică. Asta înseamnă auto-limitare de la anumite substanțe, cum ar fi urmărirea programelor de știri, și înlocuirea lor cu un serial. 

Pentru rezultate de termen lung, este nevoie de sinceritate și ajutor comunitar. Deși este frica noastră cea mai mare că atunci când ne punem sufletul pe tavă, ceilalți se vor speria și vor fugi, de fapt se întamplă opusul: se crează intimitate, ceea ce duce la susținere. Intimitatea este o sursă majoră de dopamină. Atunci când creăm conexiuni umane intime, oxitocina leagă dopamina, eliberând neuroni în sensul recompensei, iar dopamina este eliberată și dă senzația de bine.

Dacă ne spunem povești care nu sunt adevărate, ne vom repeta greșelile. Dar dacă suntem nemilos de sinceri cu privire la felul în care suntem “defecți” și cum am contribuit la propriile noastre probleme – putem lucra la aceste greșeli și putem naviga diferit în viitor.

Oamenii în recuperare sunt profeți din zilele noastre. Pentru a menține echilibrul din toată inima, trebuie să găsim un echilibru plăcere-durere, care, într-o perioadă de abundență și consum excesiv, înseamnă evitarea în mod intenționat a plăcerii și căutarea tipului de durere intenționată care ne menține sănătoși, cum ar fi taskurile neplăcute sau rezistând anumitor ispite.

Făcând asta, vom reseta căile de recompensă și în cele din urmă vom fi mult mai fericiți. Este simplu, dar nu ușor, dar merită făcut.

Bibliografie: 

“Dopamine Nation: Găsirea echilibrului în epoca îngăduinței” - Dr. Anna Lembke, psihiatru și cercetător la Stanford Medical School.

Tulburarea de personalitate narcisistă

 Această tulburare face parte din grupa personalităților emoționale și dramatice, alături de tulburările de personalitate antisocială, borderline și histrionică.

Termenul își are originea în mitul clasic al tânărului Narcissus, cel care s-a îndrăgostit de propria imagine reflectată în apă. El pierind în acel loc, înmărmurit admirându-se pentru eternitate, transformându-se în floarea cu același nume.

Tulburarea de personalitate narcisistă se caracterizează prin grandoare, necesitatea de admirație și lipsa de empatie, aroganță, sentimentul de autoimportanță, fantasme de succes nelimitat, putere (Tudose, 2007).

Persoanele cu această tulburare prezintă o preocupare exagerată pentru propria persoană, sunt active și competitive în căutarea unui statut și atunci când nu sunt validate, li se activează convingerile subiacente de inferioritate și lipsă de importanță și mecanismele de auto-apărare.

Pot avea izbucniri arogante, făcând observații cinice față de cei din jur; devin răutăcioase și defensive dacă se confruntă cu critici și le place să se înconjoare de un grup de admiratori.

Se consideră a fi persoane speciale, unice, superioare, care pot fi înțelese numai de alte persoane speciale (făcând parte numai din categorii sociale privilegiate).

Supraestimarea propriei persoane este însă foarte fragilă; datorită necesității excesive de admirație, aceste persoane acordă mult timp preocupării față de auto analiză, astfel încât să fie admirate de ceilalți. Expectanța pentru tot ceea ce este mai bun, crezând că li se cuvine, este în opoziție cu totala desconsiderare a necesității celorlalți.

În viața de zi cu zi, o doză minimă de narcisism poate fi utilă, iar asociată cu alte calități este chiar un avantaj, dar narcisicii vor întotdeauna mai mult decât pot obține, și devin din acest motiv, insuportabili și chiar dăunători.

Millon (2004) a identificat 5 tipuri de narcisist:

- narcisistul fără peincipii: are un caracter antisocial, este un șarlatan, decepționează, exploatează și nu are scrupule;

- narcisistul amoros: are caracteristici teatrale, este erotic, exhibiționist;

- narcisistul compensator: are caracteristici negativiste, de evitare;

- narcisistul elitist: este o variantă a caracterului pur;

- tipul fanatic: cuprinde caractere paranoide cu iluzia omnipotenței.

Se diagnostichează conform DSM-5, urmărind tiparul pervaziv caracterizat prin sentimente de grandoare (în fanteziile proprii sau în comportamentul real), nevoia de admirație și lipsa de empatie față de ceilalți, care debutează la vârsta de adult tânăr și se manifestă în diverse situații.

Tulburarea de personalitate narcisistă este cronică și greu tratabilă, având un prognostic rezervat. Pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă pot apela la un terapeut, de multe ori la solicitarea unor persoane semnificative din anturaj, atunci când au probleme relaționale, la serviciu sau o pierdere care le amenință imaginea de sine. 

Rizeanu, 2020.